3 aprilie, Sfântul Cuvios Nichita Mărturisitorul. Viața și suferințele unui apărător al icoanelor

Ziua de 3 aprilie este dedicată în calendarul creștin ortodox Sfântului Cuvios Nichita Mărturisitorul, un călugăr și egumen care a trăit în perioada iconoclasmului și a suferit pentru apărarea dreptei credințe. Viața sa este un exemplu de curaj, perseverență și credință în fața prigoanei.

Tinerețea și călugăria

Sfântul Nichita s-a născut în Cezareea Bitiniei, din părinți dreptcredincioși. Tatăl său, Filaret, s-a tuns în călugărie după ce soția sa s-a mutat la Domnul, într-a opta zi de la nașterea lui Nichita, conform Viețile Sfinților.

Tânărul a ales viața monahală în Mănăstirea Midichiei, a neadormiților, unde egumen era starețul Nichifor. După șapte ani de viețuire, a fost silit de egumen să se preoțească și hirotonit de patriarhul Constantinopolului, Tarasie, la rugămintea împărătesei Irina, „în dorința de a pune capăt tulburărilor iconoclaste și de a restabili dogma dreptei credințe”.

După hirotonie, Nichita a preluat treptat conducerea mănăstirii, ca ajutor al cuviosului Nichifor, slăbit de bătrânețe, și apoi i-a urmat la stăreție.

Prigoana și surghiunul

După moartea împărătesei Irina, iconoclasmul a revenit sub împăratul Leon Armeanul, în 813. „Dreptcredincioșii erau prigoniți, clericii surghiuniți și însuși patriarhul a fost înlocuit cu un om al împăratului”.

În această perioadă, Sfântul Nichita, împreună cu alți egumeni, a fost închis și trimis în surghiun pe insula Sfintei Mucenițe Glicheria, unde se aflau sfintele ei moaște. Autoritățile încredințaseră biserica și mănăstirea unui anume Antim, „foarte rău, vrăjitor, urâtor de cele sfinte, rău-meșteșugar, vrăjmaș viclean, mândru și nemilostiv, pentru a lui sălbăticie și rău nărav, locuitorii de acolo îl numeau Caiafă”.

Antim încerca să îl convingă pe Nichita să treacă de partea ereticilor, chinindu-l în temnițe strâmte și oferindu-i foarte puțină mâncare.

Sfârșitul pământesc și moștenirea spirituală

Slăbit de suferințe și bătrânețe, Sfântul Nichita nu s-a mai întors la mănăstirea sa, ci a rămas aproape de Bizanț, unde „după ostenelile cele cu multe dureri ce i s-au făcut lui în surghiun, s-a îmbolnăvit cu boala cea mai de pe urmă și s-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine, într-o zi de sâmbătă. Iar Duminică, când se lumina de ziuă, s-a mutat la Domnul, în trei zile ale lunii aprilie”.

Sfântul Nichita Mărturisitorul rămâne un simbol al curajului în fața prigoanei, al credinței neclintite și al apărării icoanelor în perioada iconoclasmului, inspirând credincioșii până în zilele noastre.