"Cine merită să trăiască și cine nu?": 4 copii orfani de tată și cu mama bolnavă, BĂTAIA DE JOC a autorităților din Arad!

Se întâmplă în România: o familie cu patru copii în doar câțiva ani a ajuns pe culmile disperării. Tatăl a murit în urma unui infarct, mama a făcut Alzheimer, iar cei mici au rămas în grija fratelui mai mare. Ce face statul român pentru ei? Le pene bețe în roate! Iată povestea relatată de însuși primarul localității Petriș, Irina Onescu, pe contul său de Facebook.

În 2012, un tată în vârstă de 41 de ani se stinge din viață în urma unui infarct, lăsând în urmă o soție și patru copii, doi băieți (16 ani și 6 ani) și două fete (13 ani și 12 ani). Doi ani mai târziu, la doar 42 de ani, mama primește un diagnostic necruțător: Alzheimer. Boala avansează rapid iar femeia este nevoită să se pensioneze: 520 lei pensie lunară și 270 lei indemnizație de handicap. Copiii sunt alături de ea.

Timpul trece și treptat rolurile se inversează în familia lor. Greul cade pe umerii băiatului cel mare, care devine peste noapte "părinte" pentru mama lui, căci mama deja nu se mai poate îngriji singură, iar realitatea, familia și locurile îi devin străine. Este copleșitor.

Starea femeii se degradează tot mai mult iar copiii, depășiti de situație, cer ajutorul statului pentru a reîncadra cazul mamei lor astfel încât să li se acorde drept de însoțitor și un sprijin financiar mai mare.

În vreme ce fetele pleacă la liceu la Deva, cu rezultate excelente, băieții rămân la Petriș, cel mic la școală, iar fratele mai mare acasă, alături de mama lui. O spală, o hrănește și o veghează…

Procedura de reîncadrare în grad de handicap este greoaie, dar și mai greoaie este nepăsarea autorităților. În ciuda stării vizibil deteriorate și a incapacității de a mai discerne ori de a se întreține singură, mama este evaluată conform legislației și nu conform realității. Medicul decident, fără a consulta pacienta, nu apreciază gravitatea cazului ca fiind îngrijorătoare și nu consideră necesară reîncadrarea. Ba mai mult, cere deplasarea mamei 100 de kilometri până la Arad pentru o reevaluare psihologică, care la fel de bine se poate efectua în comuna vecină Petrișului, la Zam. Dar decidentul nu acceptă această variantă.

Și iată că mai trece o zi… și încă una… și încă una… Toți cei care cunosc situația dau telefoane peste telefoane, pun întrebări, cer ajutor, cer compasiune, cer dreptate. Însă în România hârtiile valorează mai mult decât o viață de om și nu există proceduri de urgență pentru cazurile cu adevărat disperate. Există doar proceduri care mai degrabă te bagă în spital…

Acum mama, care în urmă cu doar câteva zile a fost luată cu ambulanța de acasă, după ce organismul i-a cedat, aidoma ca psihicul, trebuie luată din nou pe sus săptămâna aceasta și transportată la Arad, pentru a efectua acea evaluare care îi va decide soarta. O procedură care ar fi trebuit făcută la domiciliu, cu atât mai mult cu cât ancheta socială a primăriei descrie în amănunt particularitățile și gravitatea cazului.

O fi comod să stai în spatele unui birou și să decizi din pix cine merită să trăiască și cine nu? Mi-e scârbă și greață de tot acest sistem…

E inuman și imoral să acorzi ajutoare sociale putorilor sănătoase care refuză să muncească în timp ce îi condamni la moarte lentă pe aceia care au cu adevărat nevoie de ajutor.

Unde-i lege nu-i tocmeală!Dar unde legea e strâmbă, acolo ce facem? – se întreabă, revoltată, primărița localității de domiciliu al celor patru copii.

Ce ziceți de asta, domnule secretar de stat Adrian Vlad Chioțan, președinte al Autorității naționale pentru Persoane cu Dizabilități (ANPD)? Dar Ministerul Muncii și Justiției Sociale ce poziție are?…