Ion Cristoiu: M-a amărât nițel uitarea voită a lui Adrian Sârbu la serbarea de la Gândul, dar mi-a trecut când am văzut că Tatulici i-a recunoscut rolul în istoria presei

Într-un articol pe blogul personal, Ion Cristoiu se declară amărât că jurnaliștii de la Gândul au sărbătorit împlinirea a zece ani de la apariția ziarului fără a scrie despre Adrian Sârbu, cel datorită căruia ei au ajuns acum să sărbătorească. Sârbu a cumpărat proiectul Gândul, a investit bani în el și l-a coordonoat strălucit în  strategia editorială, tocmai pentru că este întâi de toate un om de presă, așa că ar fi meritat, crede Cristoiu, să-i fie menționată contribuția majoră la ceea ce reprezintă astăzi Gândul.

”Nu știu motivele pentru care simpaticii și talentații ziariști de la Gândul n-au zis nimic despre contribuția lui Adrian Sârbu la posibilitatea ca ei să sărbătorească zece ani de apariție a ziarului. Poate că n-au vrut să se creadă că fac plecăciuni patronului, deși, repet, Adrian Sârbu nu e un simplu patron. Adrian Sârbu e într-un infinit și nedrept arest preventiv.
Poate ziariștii de la Gândul, susținători înflăcărați ai arestării, ba chiar și ai ghilotinării corupților, care nu-i lasă pe ei să-și încaseze leafa, au socotit că numele lui Adrian Sârbu e odios într-un ziar de luptă necurmată împotriva corupției”, opinează jurnalistul.

Totuși, nemulțumirea lui Ion Cristoiu s-a mai domolit când a citit primul volum, Cum am ajuns acolo, din Memoriile lui Mihai Tatulici, intitulate Singur între veacuri. În câteva rânduri, Tatulici scrie despre același Adrian Sârbu, recunoscându-i rolul în istoria presei:

„Chiar dacă am demisionat de la Pro TV la sfîrșitul lui 1999 și m-am despărțit de Adrian în relații reci de-a binelea, trebuie să recunosc, cu mare plăcere, că am lucrat cu unul din cei mai mari oameni de televiziune din istoria acestei țări.
Aud tot felul de vorbe despre cum a făcut cu banii, cum l-a păcălit pe Lauder (proprietarul C.M.I., deci și al Pro TV, pe atunci), cum s-a fofilat cu impozitele, știu din propria experiență cît de greu plătea colaboratorii (ca întîrziere, nu ca valoare absolută, pentru că dădea onorarii mari), dar eu nu vorbesc de Sârbu ca patron sau ca C.E.O, ci de Adrian ca om de televiziune.
Avea (și are, tot că n-a murit!) talent, avea intuiție, era cu zece ani înaintea tuturor: arătați-mi un al doilea om de televiziune în România care-și forma publicul cu o viziune de mai mult de 30 de ani. Nici cînd la noi au apărut televiziunile de știri (azi avem vreo 5, să mori de rîs) Pro TV nu s-a clintit din poziția de lider național de audiență. Cei care se uitau acum aproape 20 de ani la „Generația Pro“ sînt și azi telespectatorii Pro TV-ului. Și nu vor pleca nici în următorii zece ani. Sînt captivi. Ăsta e Adrian Sârbu, cu toate isteriile lui, cu toate femeile lui, cu toate hachițele lui. Iar eu mor de plăcere să văd și să lucrez cu oameni adevărați. În preajma lor contează proiectul, nu persoana, și asta n-au înțeles ani de zile nici mulți din colegii mei. Un program TV de zece ani folosește sute de oameni, care intră în proiect, lucrează și pleacă mai departe. Așa e viața. Proiectul însă trebuie întreținut, crescut, fi nișat, optimizat, indiferent cîți stau sau pleacă. La televiziune, proiectul contează, nu lucrătorul. De aia, și azi, Pro TV e unicul lider național de audiență, nemișcat din prima zi, din 1 decembrie 1995. De aceea trebuie să învățăm să respectăm, măcar cît trăim, fondatorul, inițiatorul, creatorul a ceva unic.”