Pleşu: Cred că am dreptul, în numele libertăţii de expresie, să cer public limitarea înţeleaptă a libertăţii de expresie
Andrei Pleșu analizează, într-un editorial postat pe Adevărul.ro, evenimentele petrecute în ultimele zile la Paris. Scriitorul consideră că nenorocirea de la „Charlie Hebdo” nu e decît un caz extrem, de natură să confere noţiunii cu pricina un palpit dramatic, un nimb de ”imperativ absolut”, o aură mistică.
“> spun, surescitaţi, gazetarii şi ”oamenii de bine” din întreaga lume. > Aşa e! Oricît de inacceptabil ar fi, pentru unii, conţinutul unei fraze sau al unei caricaturi, „corecţia” nu poate veni pe ţeava puştii. E una dintre achiziţiile salutare ale civilizaţiei noastre. Pe de altă parte, ”libertatea de expresie” nu trebuie definită doar în condiţii de criză, de negociere acută. Sigur că, dacă am de ales între crimă şi libertatea de expresie, aleg libertatea de expresie. Numai că nu pot avea o imagine rezonabilă şi nuanţată a „libertăţii de expresie”, dacă o analizez doar în condiţii de provocare ultimativă. Problema nu e ce fac cu libertatea de expresie, cînd sunt cu pistolul la tîmplă. Problema e ce fac cu această libertate în exerciţiul zilnic al profesiunii. Ce răspunderi îmi creează acest drept? Ce responsabilitate îmi revine, cînd mi se dă voie să mă comport liber?”, scrie Pleșu.
Totodată, scriitorul a vizat mai vechea dispută despre care ar fi până la urmă „acea limită a libertăţii de expresie”, întrebându-se dacă “E oare permis să putem spune orice despre oricine şi despre orice?” și dacă “ Avem dreptul să ne riscăm viaţa pentru opiniile noastre, avem dreptul să punem în pericol şi viaţa altora (care, eventual, sunt de altă opinie)?”.
“E băşcălia o valoare atît de înaltă, încît merită să învrăjbim lumea de dragul ei? Merită un banc bun consecinţa unei hecatombe? Care sunt graniţele tolerabile ale batjocurii? Poate fi ea un sens de viaţă? În articolul 10 (punctul 2) al celebrei ”Convenţii pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale” se spune, totuşi, că orice libertate comportă îndatoriri şi poate fi supusă unor ”condiţii, restrîngeri şi sancţiuni”, ”necesare într-o societate democratică”. Chiar şi codul nostru civil (art. 15) stabileşte că ”nici un drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul, ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”. Constituţia României, atîta cîtă e, interzice şi ea ”îndemnul la ură religioasă” şi ”incitarea la discriminare”. În aceste condiţii, idolatrizarea ”libertăţii de expresie” devine o licenţă primejdioasă, o formă de exaltare ”post-modernă”. ”Anything goes!” Administrarea inteligentă şi cuviincioasă a libertăţii de expresie e una dintre probele profesionistului adevărat. Dacă, pentru a face rating, sau pentru a-ţi face un profil interesant, alegi obscenitatea, kitsch-ul, impertinenţa demolatoare, hărţuirea grobă, ”angajarea ”trendy”, nu se cheamă că îţi exerciţi libertatea de expresie, ci că abuzezi de ea şi că, în fond, pui umărul la compromiterea unei valori obţinute cu greu, la capătul unor îndelungi sacrificii.”, afirmă fostul ministru.
“Pe scurt: cred că am dreptul, în numele libertăţii de expresie, să cer public limitarea înţeleaptă a libertăţii de expresie”, concluzionează Andrei Pleșu.