SERIAL: Pandemiile în istorie. Episodul 2 | Epidemii „salvatoare” din lumea antică: „Îngerul Domnului” apără Ierusalimul și îl înfrânge pe marele rege asirian Sennacherib

Ființa umană este programată biologic să interpreteze lumea prin prisma celor mai apropiate experiențe imediate pe care le-a trăit. Prin urmare, potrivit celor câțiva cercetători din lume specializați în riscuri existențiale pentru specia umană, omenirea se va pregăti în viitorul apropiat în principal pentru catastrofe asemănătoare pandemiei care ne afectează în prezent. Pe de altă parte, în mod similar, scrutând trecutul, suntem tentați să ne oprim atenția asupra unor molime extinse de-a lungul unor țări sau chiar continente întregi, care au afectat societatea în totalitatea ei: Marea Ciumă din Europa din 1348-1349, Marea Ciumă din Londra din 1665, Marea Ciumă din Estul Europei din 1738 ș.a.

Folosirea atributului „mare” pentru caracterizarea acestor epidemii arată că, de fapt, norma în lumea premodernă, cel puțin, înaintea revoluției industriale din sec. XVIII-XIX, era reprezentată de frecvente „mici” molime care afectau însă foarte grav grupuri umane mai restrânse.

Holera și tifosul exantematic au produs mai multe victime în timpul celui de-al Doilea Război Balcanic

Unul dintre cele mai propice medii pentru proliferarea acestor boli necruțătoare a fost și va rămâne cel militar deoarece el lesne poate cumula factori favorizanți ai răspândirii epidemice: aglomerări semnificative de oameni, imposibilitatea asigurării apei potabile pentru mase atât de mari de persoane, insuficiența și contaminarea resurselor de hrană, imposibilitatea asigurării igienei etc. Experiența recentă a armatei române stă mărturie devastărilor pe care epidemiile le pot produce în rândul formațiunilor militare: holera și tifosul exantematic au produs mai multe victime în timpul celui de-al Doilea Război Balcanic (1913) și al Primului Război Mondial (1916-1919) decât gloanțele inamicilor.

În antichitate și evul mediu, când cauzele microbiologice nu erau cunoscute, asemenea decimări erau cel mai adesea puse pe seama intervenției divine: de exemplu, Iliada începe cu ciuma groaznică trimisă în tabăra aheilor ce asediau Troia de Apollo, pentru a-l pedepsi pe marele conducător Agamemnon din Micene ce refuzase să elibereze din captivitate pe fiica unui preot al zeului arcaș.

Minunea din anul701 î.e.n.

Cu atât mai mare era însă uluiala atunci când molima ducea la salvarea unei tabere cu mult inferioare celeilalte, aparent victimă sigură a sorții crude de învins. O asemenea „minune” de proporții pare să fi avut loc în 701 î.e.n. atunci când Ierusalimul, capitala modestului regat evreu al lui Iuda, ocupând circa o treime din suprafața actuală a statului Israel, a fost salvată de o distrugere sigură venită din partea Imperiului Asirian, al cărui conducător de la acea vreme, Sennacherib, urma să rămână în istorie pentru cruzimea cu care a distrus Babylonul.

În 705 î.e.n., un imens șoc străbătuse tot Orientul Apropiat: Sargon al II-lea, marele rege al Asiriei, ce stăpânea din Golful Persic până la Mediterana, căzuse în luptă împotriva unui neînsemnat dinast din centrul Anatoliei, iar trupul său neînsuflețit nu putuse fi recuperat pentru a fi îngropat potrivit datinii. Atât asirienii, cât și toate popoarele subjugate lor au văzut în acest eveniment un semn extrem de nefast pentru soarta celui mai mare imperiu al vremii. În timp ce urmașul lui Sargon, prințul moștenitor Sennacherib, s-a grăbit să abandoneze capitala recent construită de tatăl său la Dur-Sharrukin, ca fiind blestemată de zei, și să asigure în primul rând loialitatea magnaților asirieni, din Babylon până în Fenicia și Cilicia au început revoltele împotriva stăpânirii asiriene.

Experimentatul Sennacherib, pe care tatăl său și-l asociase cu mult timp înainte la domnie, a reușit treptat să înfrângă rezistența din centrul imperiului, astfel încât în anul 701 î.e.n. și-a permis în sfârșit să se dedice și rezolvării situației de la marginea stăpânirii sale. În ceea ce inscripțiile sale regale, consemnate pe cilindri și prisme de lut ars, denumesc ca fiind „cea de a treia campanie”, Sennacherib curmă revolta coaliției de mici state clientelare de pe actualul teritoriu al Libanului și Israelului, care se răzvrătiseră cu sprijinul dinastiei kușite din Egipt și refuzaseră să mai plătească tribut. Fulgerător, regele asirian readuce la ascultare bogatele cetăți negustorești feniciene, învinge decisiv la Eltekeh o coaliție a orașelor filistine de pe coasta mediteraneană a Palestinei, sprijinite de un corp expediționar egiptean, și își îndreaptă într-un final atenția asupra ultimului răsculat notabil nesupus: regele Ezechia al seminției lui Iuda.

În scurt timp, așa cum se laudă Sennacherib în propriile anale, 46 de cetăți ale regatului lui Iuda sunt ocupate, cucerirea celei mai puternice dintre ele, Lachish, fiind imortalizată de regele asirian și pe renumitele reliefuri în piatră de pe zidurile palatului său de la Ninive (reconstituirea lor 3D poate fi urmărită aici). Parte dintre iudeii înfrânți sunt executați, căpeteniile fiind chiar trase în țeapă, aruncate de pe ziduri sau jupuite de vii, dar cei mai mulți, 200.150, după cum exagerează în mod clar de această dată Sennacherib, sunt deportați în Asiria. Atât Biblia, cât și sursele cuneiforme amintesc chiar că Ezechia îi plătește un tribut imens regelui asirian pentru a-și asigura iertarea, dar Sennacherib nu este înduplecat de supusul său care îndrăznise să îl sfideze pentru o vreme atât de îndelungată, iar teribila mașină de război asiriană ajunge sub zidurile capitalei Ierusalim.

Somațiile de capitulare ale asirienilor, verbale și în scris, îl descurajează total pe Ezechia, care „și-a sfâșiat hainele, s-a acoperit cu un sac” și a trimis pentru a cere sfat de la proorocul Isaia (2 Regi 19:1-2). Acesta îi arată regelui că Dumnezeul lui Israel și-a pedepsit îndeajuns poporul pentru venerarea anterioară a idolilor străini și că nu va lăsa ca Ierusalimul să cadă în mâinile asirienilor.

„În noaptea aceea, a ieșit îngerul Domnului, și a ucis în tabăra asirienilor o sută optzeci și cinci de mii de oameni. Și când s-au sculat dimineața, iată că toți erau niște trupuri moarte. Atunci, Sanherib, împăratul Asiriei, și-a ridicat tabăra, a plecat și s-a întors și a locuit la Ninive.” (2 Regi 19:35-36).

Inscripțiile regale asiriene, care niciodată nu pomenesc insuccese, admit că Ierusalimul nu a fost cucerit așa cum era așteptat. În locul amintirii cu lux de amănunte a chinurilor la care au fost supuși oponenții înfrânți ai marelui rege asirian, de această dată singura mențiune din partea lui Sennacherib este că pe Ezechia l-a făcut „prizonier în Ierusalim, cetatea sa de scaun, ca pe o pasăre în colivie”.

Singura explicație pentru un dezastru atât de fulgerător și de extins

Singura explicație pentru un dezastru atât de fulgerător și de extins, cu un rezultat atât de neașteptat ca cel al ridicării asediului, pare a fi cea oferită în secolul I e.n. de învățatul evreu Flavius Josephus, în tratatul său de Antichități Iudaice: aceea a unei epidemii cu evoluție galopantă, întruchipată în imaginația ferventă a iudeilor de intervenția „îngerului Domnului” (10.17.21; de comparat cu 2 Samuel 24).

În mod neașteptat, o posibilă confirmare că interpretarea este una corectă, vine de la istoricul grec Herodot, care, la mai mult de 250 de ani de la evenimentele din 701 î.e.n., relatează cum în confruntarea dintre asirieni și egipteni înainte de asediul Ierusalimului, deși asirienii dețineau clar superioritatea militară, au fost invadați peste noapte de șoareci. Animalele le-ar fi distrus echipamentul militar, rozându-le tolbele de săgeți, arcurile și mânerele scuturilor, astfel încât neexperimentata și slaba oaste egipteană ar fi fost în stare să îi pună pe fugă pe asirieni (Hdt. 2.141).

Cum cel puțin la greci se pare că șoarecii și șobolanii erau recunoscuți drept simboluri ale molimelor, este destul de posibil ca povestirea păstrată de Herodot să plece de la un sâmbure de adevăr privind infectarea armatei asiriene din sudul Levantului cu o boală fatală extrem de contagioasă.

Dacă acceptăm conexiunea dintre povestirea lui Herodot și evenimentul misterios care a contribuit la salvarea Ierusalimului, atunci referința la rozătoare ar putea fi un indiciu că molima care a împiedicat asedierea capitalei lui Ezechia să fi fost ciuma bubonică sau o boală similară transmisă de rozătoare. Pe de altă parte, înainte de atacul asirian, Ezechia a ordonat consolidarea fortificațiilor cetății și redirecționarea torenților din apropiere pentru a asigura apă permanentă locuitorilor și garnizoanei, diminuând aproape complet accesul la apă al asediatorilor (2 Cronici 32:3-4). Fără surse suficiente de apă curată, necontaminată, asirienii ar fi putut contracta rapid numeroase boli, dintre care cea mai comună este holera, cu o evoluție galopantă, în unele cazuri de doar câteva ore de la infectare până la deces.

Așadar, este foarte probabil ca din cauza unei molime izbucnite brusc în sânul celei mai temute armate a vremii, ceea ce ar fi trebuit să fie o pedeapsă exemplară pentru un supus rebel s-a transformat într-un episod profund stânjenitor pentru marele rege Sennacherib. Pentru iudei, retragerea neașteptată a armatei asiriene a fost o adevărată minune, epidemia fiind echivalentul acțiunii fulgerătoare și neînduplecate a îngerului Domnului. Ierusalimul a rezistat astfel necucerit pentru încă 115 ani.

Liviu Mihail Iancu,istoric și cercetător postdoctoral la Universitatea din București