SERIAL: Pandemiile în istorie. Episodul 7 | O pandemie care nu va fi uitată
Una dintre primele reacții ale oamenilor care se informează și din alte surse decât rețelele de socializare și siturile conspiraționiste a fost să caute asemănări și deosebiri între experiența pandemiei pe care o traversăm astăzi și experiențele colective din societățile confruntate în trecut cu situații epidemiologice comparabile. Este o reacție explicabilă și sănătoasă din punct de vedere intelectual. Să te informezi înseamnă, adeseori, să te informezi și despre trecut, despre origini, despre analogii și diferențe marcate de trecerea timpului. Confruntarea cu epidemiile ne apropie de alte epoci mai mult decât alte genuri de experiențe colective traumatizante și ne obligă să recunoaștem că progresul științific, tehnologic și sanitar nu ne-a extras pentru totdeauna de pe palierul istoric milenar al dificilei conviețuiri cu germenii de tot felul.
Variola a fost eradicată în urmă cu aproape jumătate de secol? Ciuma, teroarea Europei din Antichitate și până la începutul secolului al XIX-lea este o astăzi aproape o curiozitate sanitară, limitată ca geografie și impact? Istoria relației noastre cu epidemiile – a unei relații nemediate de vaccinuri sau de tratamente eficiente – continuă. Extraordinara explozie a circulației populației umane pe aproape întreaga suprafață a globului care a coincis cu etapa, probabil încheiată, a „mondializării fericite„ de după 1989, a reprezentat un fenomen fără precedent în istorie prin dimensiunea sa cantitativă. El nu putea rămâne fără urmări globale de natură biologică și sanitară. Știm astăzi că semnalele de alarmă fuseseră trase de specialiști, dar că responsabilii politici și opiniile publice au preferat să nu asculte. Precedentele reprezentate în primele două decenii ale secolului de epidemiile SARS în Extremul Orient sau MERS în Peninsula Arabică și Coreea de Sud au dat o imagine anticipativă a unor maladii emergente susceptibile de a se transforma în pandemii în condițiile lumii de astăzi.
Prima pandemie a erei transportului aerian de masă, care a ucis1 milion de persoane
Atenția pe care o dăm unor asemenea episoade, ca și memoria epidemiilor pe care societățile noastre le-au traversat, este instabilă. S-a reamintit, în ultimele săptămâni, despre „Gripa Hong-Kong„, prima pandemie a erei transportului aerian de masă, în anii 1968-1970 care a ucis, probabil, 1 milion de persoane în întreaga lume. Memoria ei este extrem de diluată, ba chiar absentă, în societăți pe care, totuși, le-a lovit de o manieră cel puțin comparabilă cu cea a epidemiei actuale de COVID19. În Franța au pierit între 30 și 40.000 de persoane, însă această epidemie este aproape complet ștearsă din memoria colectivă. Cu cincizeci de ani mai devreme întreaga lume fusese decimată de o epidemie comparabilă, probabil, cu Marea Ciumă din secolul al XIV-lea, dar, cum observa recent într-o remarcabilă carte Laura Spinney, „când îi întrebi pe oameni care a fost cel mai mare dezastru al secolului XX aproape nimeni nu răspunde ”Gripa spaniolă”. „Sunt foarte puține cimitire în lume care, dacă sunt mai vechi de o sută de ani, să nu conține un număr de morminte din toamna anului 1918, când a lovit al doilea și cel mai teribil val al pandemiei… . Nu există, însă, nici un cenotaf, nici un monument la Londra, Moscova sau Washington„ care să comemoreze victimele „Gripei spaniole„ observă autoarea.
Gripa care a ucis câteva zeci de mii de cetățeni, în Franța
Explicația acestor lacune ale memoriei este complexă, dar ea trimite, întotdeauna, la sensibilități colective și la atitudini oficiale diferite de cele familiare nouă. În Franța anilor 1969-1970, constată o recentă anchetă a ziarului Le Monde, gripa care a ucis câteva zeci de mii de cetățeni nu a fost menționată public la un nivel superior celui al ministerului sănătății. Atât nivelul de protecție oferit de serviciile publice de sănătate cât și sensibilitatea și sentimentul de responsabilitate al autorităților vremii erau diferite de cele mobilizate astăzi contra epidemiei de COVID19. La sfârșitul Primului război mondial, doliul colectiv și cel privat, doliul micilor comunități locale ca și cel național, încadrat de ceremoniile oficiale și de monumente era centrat pe sacrificiul celor căzuți, tineri morți de o moarte violentă, adesea mutilați în mod groaznic sau ale căror corpuri dispăruseră cu totul, privându-i pe membrii familiilor de locul de reculegere pe care îl reprezintă un mormânt. Tragismul unui sacrificiu patriotic, încărcat de sens, era consubstanțial doliului trăit, doliului împărtășit, doliului pus în scenă de ceremoniile comemorative al căror loc suprem de desfășurare era Mormântul Soldatului Necunoscut, monument creat după Primul Război Mondial. Intensitatea unui astfel de doliu și gradul de participare colectivă la acesta au pus în umbră, în mod decisiv și durabil, doliul pentru victimele „Gripei spaniole„.
Nuanțele diferite ale sensibilității față de moarte în societățile europene de acum un secol sau chiar jumătate de secol, trebuie, deci, luate în considerație. Amintirea violenței războinice și a morții în masă provocate de cele două războaie mondiale a rămas, mult timp, extrem de vie – martorii acestor evenimente, îndeosebi a ultimului dintre ele, erau încă foarte numeroși la sfârșitul anilor 1960. Pe aceștia nu îi putea șoca amploarea, greu de sesizat, a unei gripe ce se manifesta într-o perioadă de pace și de relativă prosperitate precum sfârșitul anilor 1960.
Mutațiile importante prin care a trecut în societățile noastre sensibilitatea față de suferință și de moarte în timp de pace (eventualitatea războiului este evacuată din registrul posibilităților), valoarea asociată dreptului la sănătate și la viață al individului explică asumarea imediată de către puterile publice, în contextul pandemiei de COVID19, a unor sacrificii fără precedent cu scopul de a asigura protecția sanitară a populației. Primatul rentabilității economice a fost împins pe planul secund în numele unor valori umane prea larg împărtășite și afirmate pentru ca responsabilii politici să le poată ignora. Această reacție generalizată a autorităților din lumea occidentală în fața unei pandemii, care subliniază un anumit tip de relație între acestea și societățile pe care le administrează, nu are precedent în istorie. Se va putea calcula, într-o zi, poate cu mai puțină aproximație decât numărul victimelor „Gripei spaniole„ , numărul vieților salvate de această reacție salutară.
Florin Țurcanu, profesor la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, specialist în istorie contemporană și recentă