Tatăl românului condamnat la moarte în Malaezia, despre întâlnirea cu fiul său: "Am plâns amândoi mai bine de cinci minute când ne-am revăzut"
Dumitru Gologan, tatăl românului arestat în Malaezia pentru trafic de droguri, a mers să-și viziteze fiul la începutul lunii iunie.
Întâlnirea dintre cei doi a avut loc la mii de kilometri depărtare de casă, iar bărbatul a povestit pentru ziarulring.ro cum a decurs revederea.
„Am plecat miercuri și am venit în țară duminică. Deci patru zile a durat călătoria. (…) În Malaezia m-a preluat doamna Camelia Tudose. (…) A rămas să ne vedem a doua zi dimineață, să mergem la cumpărături, că Ionuț îi dăduse o listă de obiecte pe care să i le cumpere când ajung eu. Aşadar, a doua zi dimineaţa, am mers cu doamna Camelia la cumpărături. I-am cumpărat lui Ionuţ nişte tricouri şi nişte chiloţi de culoare albă, că numai alb are voie să poarte acolo în puşcărie. I-am mai cumpărat un şampon şi o pastă de dinţi, un săpun, un ulei de piele, adică ce dăduse el pe listă”, spune bărbatul.
Lui Ionuț nu îi venea să creadă că tatăl său îl va vizita – „zicea
Nu și-a putut strânge copilul în brațe, dar „am plâns amândoi mai bine de cinci minute când ne-am revăzut. El era deja în sală, a întors capul şi a plâns când m-am pus şi eu pe scaun. Am început să plâng şi eu. Pe urmă, el a fost cu psihicul mai tare şi mi-a zis: «Tată, nu mai plânge. Ai venit să mă vezi… Să ştii că nu mă aşteptam. Nu mă gândeam vreodată în viaţă că o să ajungi tu pe aici să mă vezi». I-am zis: «Nici eu, tată, nu mă gândeam, dar, cu ajutorul bunului Dumnezeu, cu ajutorul a multă lume, am ajuns» (…) La un moment dat, când m-am oprit din plâns, i-am zis: «Tată, hai să facem schimb de locuri. Vino tu afară şi să rămân eu în locul tău în puşcărie!». Iar el mi-a zis, printre lacrimi: «Nu pot, tată. Uite, că sunt legat de masă cu lanţuri şi cu cătuşa de mână…». Pe urmă am început să stăm de vorbă. Prin telefon, despărţiţi de un geam”.
Bărbatul povestește că rugămintea fiului său a fost ca, dacă mai ajunge la el, „să-i duc şi ceva de-ale gurii – un cârnat de casă, o slănină – din România că-i e dor de mâncarea noastră”.
Despre despărțire, Dumitru Gologan spune că „Am avut puterea să ne uităm ochi în ochi, să dăm mâna prin geam, ca un fel de noroc, şi, pe urmă, am început să plângem amândoi. Din păcate, el n-a putut să mai stea. I-au pus cătuşele şi a plecat. A plecat plângând. Dar poate îi fac o bucurie mare şi în septembrie ajung din nou la el”.