A stat opt zile la Terapie Intensivă și recunoaște că nu va uita prea curând experiența: „Cel mai urât coșmar este să vezi cum unul câte unul sunt scoși pe targă, afară din salon, după ce au murit. Mă rugam la Dumnezeu să nu fiu eu următorul”
A stat opt zile internat la Terapie Intensivă la Spitalul de Boli Infecțioase din Iași, dar bărbatul de 51 de ani recunoaște că nu va uita prea curând acea perioadă. Și asta pentru că s-a temut în orice clipă să nu fie următorul care va fi scos mort pe o targă.
S-a infectat la locul de muncă, iar după câteva zile ajunsese să nu mai poată respira fără suport de oxigen. „Pe 21 am fost internat la spital. Ulterior, familia mea s-a testat. Una dintre fiice și soția au fostdepistate pozitiv și au fost internate 48 de ore în spital, fiind asimptomatice. De pe data de 22 iuliea început calvarul meu. Începeam să nu mai pot respira fără suport de oxigen. Tușeam extrem dedes. Nu puteam nici să merg la baie. Mai mult de maximum 20 de secunde nu puteam respira fărăsuport de oxigen. Îmi venea să mă scap pe mine, efectiv, numai să nu mai fiu nevoit să mă duc labaie să simt că rămân fără aer. Cel mai cumplit era atunci când mâncam. Luam o gură demâncare și trebuia să mestec cu masca de oxigen pe față, pentru că rămâneam fără aer”, a povestit pacientul pentru BZI.
În lupta sa cu coronavirusul, medicii i-au fost alături și au încercat să-l încurajeze.„Îmi spuneau să fiu răbdător, că Dumnezeu mă va ajuta să mă fac bine. Timp de 8 zile, nu știudacă am dormit 8 ore. Îmi era frică să adorm, voiam să rămân conștient, să mă asigur că nu voimuri în somn. Auzeam numai ventilatoare, oameni care se chinuiesc să respire, aparate carețiuiau încontinuu și, din oră în oră, cadrele medicale care ne verificau dacă suntem bine. Îi auzeampe ceilalți pacienți bătând în pat cu palma să anunțe medicii că nu mai au oxigen, vorbeau prinsomn și plângeau de spaimă. Alții tușeau până nu mai aveau aer.
Cel mai urât coșmar este să vezi cum unul câte unul sunt scoși pe targă, afară din salon, după ce au murit. Mă rugam la Dumnezeu să nu fiu eu următorul. Timp de 8 zile, singura imagine pe care am putut să o văd era un geam deschis. În geam reflectau copaci și un acoperiș de casă. În geam am văzut răsăritul și apusul soarelui. Din când în când, auzeam clopotele unei biserici și mă rugam la Dumnezeu să mă țină în viață să-mi văd copiii și soția. Mă trecea fiorul de fiecare dată și mă gândeam, Doamne, sper să nu mă scoată și pe mine în sac și pe targă de aici”, mai spune bărbatul.