Istoria scufundării crucișătorului USS Indianapolis, în cel de-al Doilea Război Mondial, revine în actualitate după 72 de ani: Sute de marinari au fost devorați de rechini
Echipa de cercetători a cofondatorului Microsoft, Paul Allen, a descoperit, pe 18 august, epava crucişătorului USS Indianapolis, scufundat în ultimele zile ale celui de-al Doilea Război Mondial. Vestea a făcut înconjurul lumii și a devenit un prilej pentru rememorarea tragediei prin care au trecut marinarii de pe nava americană, informează Adevărul.
USS Indianpolis a fost nava-amiral a Flotei a Cincea americane în 1943-1944, când această unitate navală a purtat marile bătălii din Pacific, sub comanda amiralului Raymond Spruance.
În 1945, după ce, cu un an în urmă fusese recondiționat, crucișătorul a primit misiunea secretă de a transporta în Insula Tinian din Arhipelagul Marianelor „pre-ansamblul“ bombei atomice „Little Boy“ care a fost aruncată la 6 august 1945 asupra Hiroshimei, precum și o parte din încărcătura de uraniu 235.
După ce și-a încheiat această misiune, nava de război a pornit spre Guam, unde a fost înlocuit o parte din echipaj, iar apoi s-a îndreptat către Golful Leyte din Filipine, unde echipajul urma să efectueze un stagiu de antrenament.
USS Indianapolis nu a mai ajuns niciodată pe coastele din Filipune pentru că, pe 30 iulie, la scurt timp după miezul nopţii, a fost torpilat de submarinul japonez I-58, aflat sub comanda lui Mochitsura Hashimoto. În câteva minute, vasul, la bordul căruia se aflau 1.196 de membri ai echipajului, s-a scufundat, 300 de persoane pierzându-și viața.
Totul s-a întâmplat atât de repede, încât echipajul nu a apucat să lanseze niciun semnal de pericol, astfel că timp de trei zile și jumătate comandanţii Marinei SUA nu au ştiut că vasul s-a scufundat. Tragedia a fost descoperită în momentul când echipajul unui bombardier PV-1 Ventura, aflat într-o patrulare de rutină, a descoperit câţiva supravieţuitori plutind.
După ce a fost alertat, comandamentul a trimis în zonă toate echipele de salvare disponibile. Printre unitățile de salvare s-a numărat și un hidroavion Catalina, pilotat de locotenentul Robert Adrian Marks, care, văzând că oamenii din apă sunt atacaţi de rechini, a decis să încalce ordinele în vigoare şi să amerizeze.
Imediat a încercat să salveze supravieţuitorii epuizaţi și întotătorii singuratici, mai expuşi atacurilor din partea rechinilor. Când hidroavionul lui Marks se umple, următorii supravieţuitori ridicaţi din apă sunt legaţi cu corzi de paraşută de aripile aparatului de zbor, distrugându-le în asemenea măsură încât avionul n-a mai putut zbura niciodată şi a trebuit să fie scufundat. 56 de oameni au fost salvați în acea zi, adică peste o şesime din cei 317 de supravieţuitori de la final.
Căutările au fost continuate până pe 8 august de alte șase distrugătoare. La final, dintre cei 880 de membri ai echipajului de pe Indianapolis care au scăpat, într-o primă fază, după scufundarea navei, numai 321 au mai fost găsiţi în viaţă de echipele de salvare şi, până la final, doar 317 au supravieţuit.
Mulți dintre cei care scăpaseră cu viaţă iniţial au murit din cauza lipsei de apă și de mâncare, a expunerii prelungite la frig, dar și din cauza atacurilor rechinilor. Au existat şi cazuri în care membri ai echipajului aflaţi în diverse stadii de delir sau halucinaţie s-au sinucis sau şi-au ucis camarazii.
Tragedia din cel de-al Doilea Război Mondial a devenit subiectul unui episod al seriei de documentare „Săptămâna rechinilor“ de la Discovery Channel. Potrivit realizatorilor, datele arată că scufundarea crucişătorului a prilejuit cel mai mare număr de atacuri ale rechinilor asupra oamenilor înregistrat vreodată în istorie.
Atacurile au venit în special din partea rechinilor bruni, o specie întâlnită în toate oceanele lumii, dar au fost şi marinari ucişi de rechini-tigru. De asemenea, au fost sfârtecate de rechini o parte din cadavrele marinarilor ucişi de hipotermie sau deshidratare, care rămân cauzele principale de deces în rândul supravieţuitorilor iniţiali.