Ororile războiului: Medicii au început să folosească o expresie specifică pentru orfanii din Gaza, mutilați de bombele israeliene – „Copil rănit, al nimănui”

Medicii care lucrează în Fâșia Gaza folosesc o expresie specifică pentru a descrie un anumit tip de victimă de război. „Există un acronim care este unic pentru Fâșia Gaza, este WCNSF – copil rănit, al nimănui – și nu este folosit rar”, a declarat doctorul Tanya Haj-Hassan, care lucrează cu Medicii fără frontiere, pentru BBC News.

Unul dintre copii a rămas fără picioare, după ce a supraviețuit exploziilor repetate

Expresia WCNSF surprinde oroarea situației pentru mulți copii din Gaza. Viața lor se schimbă într-o secundă – părinții, frații și bunicii lor sunt uciși și nimic din viața lor nu mai este la fel.

Războiul a început după ce Hamas a atacat Israelul pe 7 octombrie, ucigând 1.200 de oameni și luând ostatici în jur de 240, iar Israelul și-a lansat campania militară. Peste 15.500 de palestinieni au fost uciși în conflict, inclusiv aproximativ 6.000 de copii, potrivit Ministerului Sănătății din Gaza.

Ahmed Shabat este unul dintre acei copii care a fost descris ca un copil rănit, fără niciun membru al familiei care să supraviețuiască, atunci când a ajuns rănit și plângând la Spitalul Indonezian din nordul Gazei. Copilul de trei ani a supraviețuit unui atac aerian asupra casei sale din Beit Hanoun, la mijlocul lunii noiembrie. Dar tatăl, mama și fratele lui mai mare au fost uciși.

În mod miraculos, la acea vreme avea doar răni ușoare. Mai târziu s-a dezvăluit că fratele său mai mic, Omar, în vârstă de doi ani, a supraviețuit și el bombardamentelor și s-au reunit după ce a fost găsit un membru adult al familiei.

„După bombardament, am aflat că în spitalul indonezian se afla un copil, fără nimeni să-l însoțească, așa că am mers acolo imediat”, a explicat unchiul lui Ahmed, Ibrahim Abu Amsha. „Ahmed era cu un străin. A spus că Ahmed a fost aruncat în aer și a fost găsit rănit la aproximativ 20 de metri de casă”.

Ahmed și Omar erau acum orfani, fără vreun adăpost care să-i protejeze de bombardamentele continue, așa că Ibrahim a decis să aibă grijă de ei, împreună cu propria sa familie. Inițial i-a dus în orașul Sheikh Radwan, dar a spus că au plecat după ce „Ahmed a fost lovit de fragmente de sticlă” provenite de la o altă explozie.

Apoi au ajuns în tabăra de la Nuseirat pentru a rămâne într-o școală afiliată ONU. Dar chiar și în noua lor locație, au fost bombardați din nou, cu consecințe devastatoare pentru Ahmed.

„Am ieșit în fugă pe ușa școlii și l-am văzut pe Ahmed în fața mea, pe pământ, fără picioare. Se târa spre mine, deschizându-și larg brațele, căutând ajutor”. Un membru al familiei, care se afla cu Ahmed la momentul exploziei, a fost ucis.

Copiii rămași fără membre și fără părinți visează sfârșitul războiului

Ibrahim, care este încă strămutat cu propria sa familie, precum și cu copiii surorii sale, spune că visează să-l poată trimite pe Ahmed la tratament în afara Gazei.

„Și-a dorit să facî multe lucruri în viață”, a spus unchiul său cu tristețe. „Când mergeam împreună la meciuri de fotbal, spunea că își dorește să devină un fotbalist celebru”.

La fel ca Ahmed, Muna Alwan este, de asemenea, orfană de război și a fost descrisă drept WCNSF când a ajuns la Spitalul Indonezian.
Fetița de doi ani strigă constant „Mama”, dar mama ei este moartă.

Muna a fost scoasă de sub dărâmături după ce un atac aerian a lovit casa unui vecin din zona Jabal al-Rais din nordul Gazei. Părinții, fratele și bunicul Munei au fost uciși. Ochiul Munei a fost grav rănit și maxilarul i-a fost fracturat.

Muna a fost transferată la alt spital unde a fost găsită într-un final de mătușa ei Hanaa. „Știam de pe internet că Muna era la Spitalul Nasser. Am venit și am recunoscut-o”, explică Hanaa. Dar spune că nepoata ei suferă îngrozitor. „Țipă într-una, e mereu speriată, mai ales dacă cineva se apropie de ea”, adaugă Hanaa.

Muna are surori mai mari care sunt în viață, dar sunt în orașul Gaza. „Sunt blocate acolo și nu există nicio modalitate de a le aduce în sud”, spune Hanaa, adăugând: „Mă întreb în mod constant, ce vom face?”.

Pe un pat de metal aflat în colțul unei camere de la Spitalul Nasser din Khan Yunis, sudul Gazei, Dunya Abu Mehsen, în vârstă de 11 ani, se uită la ceea ce i-a mai rămas din piciorul drept învelit în bandaje albe.

Fata, cu părul lung și creț, stă la marginea patului, îmbrăcată într-o rochie roșie catifelată, tăcută de cele mai multe ori, profund tristă.
Dunya a supraviețuit unui atac aerian cu fratele ei, Yusuf, și cu sora ei mai mică, care a lovit când toți dormeau casa lor din cartierul al-Amal din Khan Yunis, sudul Gazei.

Dar părinții, fratele și sora ei au fost uciși. Și-a pierdut și piciorul drept. „Când l-am văzut pe tatăl meu, m-am speriat pentru că era plin de sânge și pietre. Oamenii stăteau în jurul nostru, iar sora mea țipa”, povestește Dunya. „M-am uitat în jos și nu aveam picior. Am simțit durere și singurul meu gând a fost: „Cum mi-am pierdut piciorul?””

„Dunya nu-și amintește cum și când a ajuns la spital, dar își amintește că s-a trezit acolo singură, iar personalul medical i-a pus întrebări în mod repetat în încercarea de a-i identifica familia”, explică mătușa ei Fadwa Abu Mehsen.

„Ea mi-a spus: „Am auzit-o pe asistentă spunând „Dumnezeu să aibă milă de ei”. Știam că se referea la mama și la tata”.
Mătușa ei spune: „Obișnuia să fie jucăușă, puternică și foarte activă înainte de asta”.

Dunya spune: „Astăzi, mi-am pierdut piciorul și familia, dar încă mai am vise. Vreau să-mi fac o proteză de picior, să călătoresc, să devin medic și vreau ca acest război să se termine și copiii noștri să trăiască în pace'”.

Determinarea numărului precis de copii orfani din Fâșia Gaza este o provocare, având în vedere „intensitatea ostilităților și situația care evoluează rapid pe teren”, potrivit Ricardo Pires, managerul de comunicare la Fondul ONU pentru copii Unicef.

Pires adaugă că organizația a încercat să ajungă la spitale și personalul medical din Gaza pentru a identifica și înregistra copiii, dar „aceste eforturi decurg foarte lent din cauza condițiilor extrem de dificile”.

El a explicat nu doar că este „aproape imposibil” să se identifice aranjamente sigure, temporare de îngrijire, din cauza adăposturilor și spitalelor „în haos și supraaglomerate”, dar „sistemul normal de identificare, depistare și reunire a copiilor cu rudele abia dacă mai funcționează”.