Trei crize la frontiera Rusiei. Ce înseamnă și cum clatină ele influența Moscovei

Trei țări aliate ale Rusiei – Armenia, Belarus și Kârgâzstan – se confruntă în același timp cu crize acute, fapt ce aduce din nou în dezbatare eficiența politicii Moscovei în spațiul ex-sovietic. Dmitry Trenin notează, într-o articol pentru carnegie.ru, că situația generează amenințări evidente pentru Rusia, dar și oportunități de a corecta greșelile trecutului.

Crize grave în trei state aliate Rusiei – Armenia, Belarus și Kârgâzstan

Rusia a încetat demult să mai dețină hegemonia în spațiul post-sovietic. Țările baltice s-au alăturat NATO și Uniunii Europene. Relațiile cu Ucraina sunt ostile, Kievul căutând ajutorul SUA și al Europei și aspirând la aderarea la NATO. Același lucru este valabil și în cazul Georgiei.

Azerbaidjanul, bogat în hidrocarburi, a devenit partener și aliat cu Turcia. În Asia Centrală, China își extinde influența în primul rând din punct de vedere economic, dar nu numai. Toate astea nu se întâmplă de ieri, de azi, a mai scris Dmitry Trenin, carnegie.ru.

Belarus

Dintre cele trei crize, cea mai importantă și cea mai periculoasă este cea din Belarus. Moscova riscă să-și piardă cel mai important aliat și cel mai apropiat partener economic. Belarus, pentru mult timp cel mai liniștit membru al Comunității Statelor Independente, s-a transformat într-un butoi cu pulbere fix la porțile Moscovei. Protestele bielorușilor se radicalizează pe zi ce trece și dobândesc un tot mai pronunțat caracter antirusesc. Mai mult, Opoziția la regimul Aleksandr Lukașenko primește un sprijin tot mai consistent din partea vecinelor Polonia și Lituania, precum și de la Uniunea Europeană și de la NATO.

Paradoxal, susține Dmitry Trenin, actuala criză bielorusă, provocată de calculele greșite ale lui Lukaneșo, a salvat Rusia de un scenariu chiar mai sumbru pe care liderul de la Minsk îl pregătea deja de 7- 8 ani, mai ales după Euromaidan. Esența acestui scenariu stătea în delimitarea treptată a Belarusului de Rusia și apropierea pas cu pas de Vest. Minskul voia astfel să transforme țara într-una neutră, între Rusia și NATO, dar păstrându-și în același timp beneficiile economice de la Kremlin. Acum, scenariul a căzut, căci Lukașenko are porțile Occidentului închise. Rusia are acum oportunitatea de a răsturna situația din Belarus în favoarea sa: poate promova transferul constituțional de putere, poate veni cu reforme politice și economice și, implicit, poate stabili cu partenerii din Belarus un alt fel de model de relații bilaterale.

Asta va fi greu de realizat, admite Trenin, iar principalul obstacol e Lukașenko însuși. Logica rusească susține că el ar trebui să renunțe de bună voie la funcție, în schimbul unor garanții persoane și, posibil, a unei funcții onorabile, dar lipsită de putere. Aleksandr Lukaneșko, însă, se pare că are alte idei: el va apela la toate mijloacele posibile pentru a demonstra că alternativă la el nu există și că Moscova trebuie să renunțe la planul privind schimbul de putere.

Ideal pentru Moscova ar fi ca puterea în Belarus să fie distribuită și redistribuită, din când în când, între grupuri și indivizi care-i sunt loiali. I-ar mai plăcea, de asemenea, ca economia bielorusă să fie mai bine integrată în cea rusească. Problema este că Moscova a avut dificultăți în a trata cu elita bielorusă și s-a concentrat, în schimb, pe dialogul cu Lukașenko și cercul lui de apropiați. Prin urmare, rușii ar trebui să găsească o cale de comunicare cu elita și cu societatea bielorusă, mai ales cu tinerii. În opinia lui Dmitry Trenin, nu există aproape nimeni în Rusia care să aibă capacitatea de a se lansa într-un proces atât de complicat.

Misiunea va fi extrem de dificilă. în condițiile în care protestele din ultimele două luni și jumătate au dobândit o forță de-a dreptul impresionantă și au declanșat practic procesul de schimbare la față a națiunii, bazele noii construcții fiind justiția și suveranitatea.

Armenia

Războiul din Nagorno-Karabakh e a doua cea mai acută criză externă cu care se confruntă Kremlinul. Problema aici este că un aliat al Rusiei a fost atacat de un partener strategic al Rusiei, și asta cu susținerea unei puteri regionale cu care Rusia are o relație extrem de complicată.

Per ansamblu, Moscova a reușit până acum să păstreze un echilibru în raportarea sa la conflict și speră ca acesta să se termine cât mai curând posibil. Ea a evitat să se implice direct în ostilități, fapt ce putea distruge pacea interetnică și declanșa un nou război în Caucaz. Nici un conflict armat cu Turcia nu ar fi fost exclus într-un astfel de sceariu.

Pentru unii, un conflict între două puteri autoritare și anti-occidentale ar putea fi de dorit, dar nu și pentru Rusia.

Strategia echilibrului nu se dovedește a fi de succes până la capăt pentru Moscova, deoarece se pare că aceasta i-a dezamăgit pe armeni. Relațiile dintre cele două țări nu au fost niciodată perfecte, dar ideea că Rusia va proteja și salva Armenia în vremuri dificile era adânc înrădăcinată în mintea armenilor, inclusiv a elitei.

Răzoiul din Nagorno-Karabakh încă nu s-a terminat, iar Azerbaidjanul e decis să forțeze Armenia la o pace în termenii săi. Unul dintre rezultate e că prezența Turciei în sudul Caucazului și influența sa în Baku au căpătat deja o altă dimensiune. Prin urmare, Moscova se vede nevoită să revalueze situația geopolitică în regiune și să-și regândească strategia.

Autorul mai notează că pericolul cel mai mare în zonă este că milianți și teroriști au putea pătrunde în Rusia. Aceștia ar putea organiza atacuri teroriste și destabiliza țara în ansamblu și situația din Caucazul din Nord. Războiul din Karabakh funcționează ca un soi de magnet care atrage astfel de elemente instabile în regiune.

Conflictul mai arată că, în condițiile în care Statele Unite sunt ocupate cu alte probleme, iar Uniunea Europeană nu poate trece la acțiuni concrete, Rusia trebuie să interaționeze mai mult în Caucaz cu puterile regionale, Turcia și Iran, cu condiția ca ele să recunoască prioritatea intereselor rusești în regiune, mai notează autorul.

Kârgâzstan

Criza kârgâză a fost, probabil, cel mai ușor de anticipat. Revolta recentă izbucnită la Bishkek, după desfășurarea alegerilor parlamentare, e deja a treia din 2005 și până în prezent. Puterea aici se schimbă frecvent, dar țara rămâne un aliat al Rusiei și un partener economic.

Moscova nu se implică în luptele interne din Kârgâzstan, dar are grijă să-și promoveze interesele acolo: baza aviației rusești în Kant, centrul de testare al marinei din Issyk-Kul, facilități militar-industriale, populația vorbitoare de rusă din Kârgâzstan, precum și statutul de limbă oficială a țării acordat limbii ruse. Toți acești factori precum și poziționarea geografică a statului, la granițele externe ale Asiei Centrale și aproape de Afganistan, sunt motive suficiente pentru Moscova să țină la alianța cu Kârgâzstan.

Lecția pe care Moscova trebuie s-o desprindă de aici, susține Dmitry Trenin, este că securizarea alianței nu înseamnă numai lupta împotriva terorismului, ci și contra traficului de droguri din Asia Centrală, care trece prin teritoriul kârgâz.