Mâna pe gât. Contribuția României la ESC, între scandal, îndoială de sine și control. Editorial de Alex Todericiu (Exxpress)

„De ce vrei să mă îmblânzești?” — „Îmi este greu să inspir” — „Ești aici ca să mi te supui” — „Nu-i așa?” — „Tot ce am nevoie este iubirea ta” — „O vreau ca să mă strângă de gât.” – Alexandra Căpitănescu — piesa rock „Sufocă-mă”, în traducere germană

Ceea ce urmează este, în mod deliberat, o lectură politică. Nu pretinde nimeni că reprezentanta României la Eurovision Song Contest 2026, născută în 2003, ar fi autorizat vreodată această interpretare. Dar nici nu este vorba despre o fantezie critică lipsită de temei. În interviuri și declarații publice, artista și-a descris în repetate rânduri piesa ca pe o metaforă a presiunii interioare și a îndoielii de sine. În același timp, a apărat-o ca pe o expresie a libertății artistice, atâta vreme cât aceasta nu rănește pe nimeni.

Tocmai de aceea, această alegorie nu ar trebui citită împotriva autoarei, ci înțeleasă, pornind chiar de la propria ei interpretare. Dacă „Choke Me” vorbește despre presiune interioară, atunci această presiune poate fi înțeleasă și ca experiență cotidiană: starea unei țări în care epuizarea și dorința de salvare se întrepătrund.

Formal, piesa trăiește din tensiunea dintre două strofe și un refren repetat obsesiv. Mai ales „sufocă-mă” revine mereu. Interpretarea a cappella, susținută cu doar câteva zile în urmă în spațiile Ambasadei României de la Viena, a adus vocea Alexandrei Căpitănescu în prim-plan și i-a conferit cântecului o forță expresivă mai intimă. S-a conturat astfel pentru mulți din cei prezenți o melodie surprinzător de melancolică, apropiată de pop, marcată de arcuri ascendente recurente, scurte acumulări de tensiune și reveniri pe tonuri fundamentale stabile. Pe scena ESC de la Viena, cântecul va suna altfel, deoarece artista va fi acompaniată de o trupă cu tobe, chitară electrică, bas și clape.

Psihologie de stat în loc de scandal

Lectura rapidă, sexualizată, a piesei surprinde o suprafață reală: titlul provocator, metafora riscantă a corpului, motivul drastic al lipsei de aer. Ea nu se înșeală atunci când observă că textul atinge un imaginar periculos. Criticii îi reproșează piesei că banalizează sau chiar glorifică o practică sexuală. Dar această lectură devine insuficientă acolo unde confundă suprafața cu întregul. În opinia mea, „sufocă-mă” vorbește despre o structură ambivalentă a dependenței.

Piesa funcționează mai puțin erotic decât psihologic. Ceea ce, la început, sună ca o formulă pop a apropierii devine limbajul unei întregi societăți care așteaptă de la instituțiile sale nu doar administrare, ci și stabilizare emoțională.

Astfel, cântecul nu descrie doar o stare privată. El descrie o patologie relațională: este nevoie de instanța care stabilizează, chiar dacă aceeași instanță și obosește. Aici se află anatomia piesei „Sufocă-mă”: mâna care ar trebui să ofere aer se află deja pe gât.

Versul „Îmi este greu să inspir” devine, în această lumină, formula unui climat social. În România, acest lucru nu este abstract. A luat recent forma unor crize repetate: alegeri prezidențiale anulate, suspiciuni de manipulare străină, un candidat exclus, alegeri reluate care au părut mai puțin o rutină democratică și mai mult un test de stres pentru democrație; toate acestea, pe fondul unei nesiguranțe generale și al unei precarități economice, tot mai apăsătoare. În acest context, lipsa de aer înseamnă și lipsă de încredere.

Entropie

Formată universitar ca fiziciană, românca știe că entropia nu înseamnă pur și simplu haos. Ea descrie, mai degrabă, o stare în care energia există, dar este distribuită astfel încât devine tot mai greu de transformat în lucru dedicat.

Citit astfel, „Sufocă-mă” nu devine un portret al României, ci o metaforă pop a entropiei politice. Țara nu apare ca lipsită de energie, ci ca supraexcitată. Dispune de energie politică, mediatică, instituțională și afectivă. Dar aceste energii circulă prea des în bucle, în loc să se transforme în încredere.

Din supraîncălzire nu rezultă automat autoritarism. Mai întâi apare foamea de ordine. Iar tocmai cu această foame începe anatomia controlului: cel care promite stabilitate ajunge să creadă că are voie să restrângă spațiul ce permite respirația, atâta vreme cât prezintă această îngustare drept protecție. Acolo unde lipsa de aer devine normalitate, strangularea poate să apară, brusc, drept ocrotire.

Dresaj

În această lectură, piesa, prin analogie, face trimitere la un stil de exercitare a puterii care restrânge spațiile de acțiune și produce dependență.

„A îmblânzi” este, la Căpitănescu, un alt nume pentru dresaj. Imperativele fixează ierarhia. „Nu-i așa?” numește consimțământul mascat. Decisiv nu este doar ordinul, ci încadrarea lui psihologică. Puterea nu trebuie să strige. Ea se poate pune în scenă ca protecție și, în același timp, poate controla condițiile respirației. Cântecul românesc se potrivește acestei logici tocmai pentru că propria lui voce este scindată: cere control și suferă din cauza lui.

„Nu-i așa?”

Cel care simte că nu mai are aer nu caută, mai întâi, complexitate interpretativă, ci aer. Îmbrățișarea sufocantă poate fi înțeleasă ca dominație. Ea simbolizează o cultură socială în care instituțiile și cetățenii nu sunt înfrânți public, ci integrați. Această îmbrățișare produce însă și obișnuință. Tocmai de aceea metafora sufocării este atât de perfidă: adesea ne dăm seama abia târziu că apropierea a devenit strangulare.

Imperativul politicos mută controlul din registrul îmbrățișării în cel al raționalității: disciplină, responsabilitate. „Nu-i așa?” este aici figura decisivă. Formal, este o întrebare; funcțional, este un ordin. Exact așa lucrează constrângerea, care pretinde că este obiectivă: în timp ce acționează deja, se prezintă drept o realitate neutră.

Critica britanică, formulată proeminent în The Guardian, a citit titlul și imaginarul piesei cu precădere ca pe riscul normalizării unei violențe sexualizate. Această preocupare rămâne limitată, atunci când tratează textul doar ca problemă a literalității. Propria explicație a Alexandrei Căpitănescu, încadrarea metaforică și structura internă a piesei deschid, de fapt, un spațiu de rezonanță politică.

Decor bucureștean

Citit astfel, „Sufocă-mă” scrie deja istorie — nu în ciuda provocării sale, ci tocmai datorită acesteia. Pe scena vieneză, cântăreața ar putea condensa o experiență care depășește cu mult reflexul scandalului: experiența unei țări în care politica, prea adesea, nu permite libera respirație, ci administrează chiar condițiile respirației. Nu statul ca atare strânge de gât. Dar un climat politic în care încrederea se prăbușește poate face seducătoare dorința unei conduceri mai stricte.

Desigur, aceste interpretări pot părea prea ample pentru un cântec ESC de patru minute. Dar tocmai așa funcționează adesea pop-ul: spune puțin, iar dintr-odată în el încape enorm.

Cea mai recentă versiune live, în registru metal-rock, filmată pe un acoperiș din București, cu Palatul Parlamentului ca fundal întunecat, amplifică și mai mult mesajul: controlul nu mai apare într-un registru intim, ci monumental. Forța artistică a piesei stă în faptul că descrie o presiune interioară capabilă să acționeze dincolo de sfera privată. Scandalul din jurul piesei „Choke Me” nu constă, așadar, în faptul că România trimite ceva obscen la Viena. El constă în faptul că un cântec pop face brusc audibil felul în care se simte controlul atunci când ajunge să se deghizeze aproape în iubire.

Sursa: Exxpress