Creatorul Twin Peaks, David Lynch a fost marele cronicar al coșmarurilor care dospesc în spatele ușilor caselor cochete, cu peluze verzi și trandafiri roșii perfecți, din cultura americană

Regizorul, care a murit joi la 78 de ani, a combinat inocența epocii Eisenhower și cinematograful experimental pentru a crea una dintre cele mai revoluționare și întunecate filme și seriale din cinematografia americană. Dacă ai văzut Blue Velvet, atunci îți amintești cum începe – și fie că iubești sau urăști capodopera lui David Lynch din 1986, acesta nu este un film pe care să-l uiți.

În lumea lui Lynch coșmarurile se pot transforma imediat în realitate

Când a fost întrebat despre film, regizorul a spus: „Așa este America pentru mine. Există o parte foarte inocentă, naivă a vieții, și apoi, există și multă groază și boală.”

Acea zonă intermediară dintre cele două lumi este locul în care Lynch și-a trăit întreaga viață profesională: în picturile și textele sale, în scurtmetraje și serialele TV. Dar această zonă a fost exploatată de Lynch mai ales în filmele lui, unde visele – o preocupare de-a lungul vieții a lui Lynch – s-ar putea transforma în coșmaruri mai repede decât ai putea să-ți imaginezi.

Născut în Missoula, Montana, în 1946, Lynch a crescut în toată Statele Unite, datorită slujbei tatălui său Departamentul Agriculturii SUA; și-a petrecut primii ani în Spokane (Washington), Boise (Idaho), Durham (Carolina de Nord) și Alexandria (Virginia), potrivit Rolling Stone.

Regizorul și-a descris copilăria amintindu-și de „casele elegante, străzile mărginite de copaci, lăptarul care aducea dimineața laptele, joaca în curte, cerul albastru, gardurile perfecte, iarba foarte verde, cireșii înfloriți. America middle-class așa cum scrie la carte.”

Când oamenii vorbeau despre ce însemna colaborarea cu Lynch, primul lucru pe care îl menționau de obicei era cât de tradițional de „drăguț” și „curat” era acesta. Politețea sa plicticoasă părea cu atât de învechită și atât de surprinzătoare când venea de la tipul ale cărui filme erau pline de întuneric și coșmaruri.

Primul film, prima frică exploatată

După ce a plecat în Philadelphia și s-a înscris la școala de artă la sfatul bunului său prieten și viitor colaborator Jack Fisk, Lynch și-a propus să fie pictor. Curând, s-a trezit gravitând spre film, realizând mai multe scurtmetraje remarcabile pentru abordarea lor suprarealistă, tulburătoare și amestecul de animație și acțiune live.

În cele din urmă, s-a mutat în Los Angeles împreună cu soția sa, Peggy și fiica lor cea mică, Jennifer.
Grijile pe care și le făcea în legătură cu ce înseamnă să fii un bun părinte, cât și despre timpul petrecut în cartierele industriale i-au influența foarte mult debutul în film.

A durat aproape cinci ani, mai multe proiecte și o mulțime de eșecuri ca să înceapă să lucreze pentru Eraserhead, un film alb-negru despre un bărbat pe nume Henry – interpretat de Jack Nance. Henry a devenit în mod neașteptat tată și trebuie să se confrunte cu un bebeluș care țipă și plânge, care seamănă cu un animal mic.

Oricare asemănări între neliniștea lui Henry în legătură cu copilul său și sentimentele față de paternitate din viața reală a scenaristului-regizor al filmului nu au fost o coincidență – spectatorul avea sentimentul că, oricât de halucinante și de incredibile devin lucrurile, în spatele lor se află cu siguranță Lynch.

Livrat unui public care nu era obișnuit cu așa ceva în 1977, Eraserhead a lăsat inițial oamenii confuzi și uluiți. Abia după ce producătorul Ben Barenholtz a început să difuzeze filmul în toată țara, noaptea, filmul a câștigat foarte mulți fani.

Cumva, vestea filmului a ajuns la Mel Brooks, care l-a proiectat și l-a apreciat enorm. Compania sa de producție Brooksfilms producea The Elephant Man, un film bio despre Joseph Merrick (numele său va fi schimbat în John în film), ale cărui deformări datorate unei tulburări genetice l-au făcut un fel de celebritate din secolul al XIX-lea.

Oscar pentru cel mai bun regizor cu Elephant Man

Lynch a spus că alesese scenariul conform titlului, iar Brooks s-a luptat să-l angajeze să-l regizeze. Rezultatul i-a adus filmului Elephant Man opt nominalizări la Oscar, inclusiv un premiu pentru cel mai bun regizor pentru Lynch.

Astfel că devenise foarte căutat la Hollywood, atât de celebru încât George Lucas, cât și Dino De Laurentiis i-au cerut să colaboraze la filmele de succes SF cu buget mare. A ales opțiunea lui De Laurentiis, o adaptare a romanului Dune a lui Frank Herbert. Această decizie aproape că i-a distrus cariera în plină dezvoltare.

Versiunea lui Lynch despre un mesia interstelar a fost supusă unei reevaluări critice masive în ultimul deceniu, dar la momentul respectiv a fost aproape de a-l distruge pe regizor.

Totuși, îi datora încă un alt proiect lui De Laurentiis, așa că a început să lucreze la scenariu pe baza unei idei pe care spunea că a avut-o într-o noapte. „Nu mi-a plăcut „Blue Velvet””, a spus Lynch în biografia din 2018, Room to Dream. „Apoi am auzit piesa într-o noapte și m-a dus cu gândul la peluze verzi și buzele roșii ale unei femei văzute prin geamul unei mașini – era un fel de lumină strălucitoare lovind această față albă și buzele roșii.”

Blue Velvet ar putea fi filmul definitoriu al erei Reagan din jurul anului 1986 – o întoarcere la o epocă trecută care străpunge violent mitul strălucitor al orășelului ideal și ne cere să ne îndreptăm atenția către oamenii perfecții care-l locuiesc și care fac lucruri de nedescris în spatele ușilor închise.

Efectul Lynch asupra definițiilor unei stări

Așa s-a născut termenul „Lynchian” o descriere pentru amestecul său de suprarealism, ironie, umor și groază extremă. Adjectivul a definit toată opera sa de după aceea. (Cel mai șocant film făcut vreodată de Lynch este The Straight Story, filmul său Disney din 1999 despre un bărbat în vârstă care face o excursie prin țară cu o mașină de tuns iarba pentru a-și vizita fratele înstrăinat.)

Și dacă următorul său, deformatul omagiu pentru Vrăjitorul din Oz, Wild at Heart (1990), a sugerat inițial că adjectivul Lynchian nu e chiar bătut în cuie, celălalt proiect al său din acel an a dovedit curând că lumea întreagă e pregătită să primească o versiune pe ecran mic a stilului său de povestire.

O lume întreagă a urmărit Twin Peaks

Este greu de spus cât de radical și cât de popular a fost Lynch după ce a făcut serialul Twin Peaks, când acesta a ajuns să fie difuzat la începutul anilor 1990, sau cât de repede a devenit apreciată atmosfera din serial, în timp ce personajele excentrice au devenit parte a limbajului popular de zi cu zi.

Lynch ajunsese pe coperta revistei Time. Twin Peaks era o altă poveste despre o fațadă suburbană perfectă, plină de secrete care se desfășurau în spatele ușilor închise.

Prequelul din 1992, Twin Peaks: Fire Walk With Me, s-a aplecat asupra aspectului traumei familiale iar publicul de la acea vreme n-a mai fost la fel de entuziast și, din nou, filmul a devenit recunoscut abia ani mai târziu – și când Lynch a continuat cu Twin Peaks: The Return în 2017, a ales varianta și mai întunecată, urmărind rădăcina răului modern până în zilele noastre.

Lynch a continuat să prezinte diverse forme de coșmar în doze mai mici sau mai mari în filme precum Lost Highway (1996); Mulholland Drive (2001), Inland Empire (2006).

Au existat documentare precum Lynch (One), care l-au urmărit în timp ce a regizat Inland Empire și David Lynch: The Art Life. A continuat să picteze, să scrie și să mențină o prezență online dedicată.

Într-o povestire din Sight & Sound în septembrie anul trecut, fumător înrăit, Lynch, a dezvăluit că avea emfizem, dar nu avea de gând să se pensioneze.

Fanii au sperat că vor mai primi măcar un film Lynch, încă o emisiune TV, sau încă o serie de scurtmetraje.
Acum David Lynch a dispărut, lăsând în urmă un număr extraordinar de lucrări care prezintă noua Americă ciudată la devenirea căreia a fost martor direct.