SERIAL: Pandemiile în istorie. Episodul 8 | Epoca incertitudinii și a solidarităților. Reflecțiile unui istoric asupra situației actuale

Pandemia care lovește astăzi lumea cu o forță a consecințelor niciodată întâlnită în vremuri de pace, ne împinge într-o epocă de incertitudine căreia îi putem măsura efectele în existența cotidiană și în acțiunea politică, ea însăși constrânsă să recunoască, într-un discurs puțin obișnuit dar salutar, limitele cunoștințelor disponibile pe care își fondează acțiunea. „Împărtășesc cu voi ceea ce știm și ceea ce nu știm” spunea Emmanuel Macron în discursul său din 13 aprilie. Aici nu este vorba numai despre o deznădejde legată de capacitatea noastră de a cunoaște, chiar dacă această atitudine de umilitate pune capăt unei epoci de certitudini încetățenite în forța progresului și a cunoașterii, mai ales cea științifică, și de discursuri care au acompaniat-o. Faptul că umanitatea se găsește într-o stare de incertitudine este preferabil unei teologii a siguranței de sine, pentru că aceasta din urmă ascunde de fapt un pericol mortal prin faptul că diminuează vigilența, hrănește iluziile, uitând de importanța îngrijorării și de virtuțile îndoielii atât de necesare vieții sociale. Învățămintele marii pandemii de SIDA, care ar fi trebuit să ne determine să ne admitem nesiguranța, a sporit de fapt încrederea în forța științei și a tehnicii, deoarece acestea au părut capabile să o învingă prin inteligența tratamentelor. Și totuși, SIDA nu a dispărut, iar cunoștințele noastre despre procesul său viral rămân încă insuficiente.

Descoperirile medicale din secolele XIX-XX

Descoperirile medicale, mai ales cele din secolele XIX-XX, au dat naștere convingerii că omul, cel puțin în țările avansate, ar fi capabil să învingă principalele amenințări asupra vieții sale, asigurându-i visul de longevitate și securitate sanitară. Cu atât mai mult a fost adoptată a ceastă convingere în unele țări în care, precum în Franța, după al doilea război mondial, odată cu instaurarea Securității sociale, încrederea în puterea medicinii a fost însoțită de un acces generalizat la îngriji și medicamente. Certitudinile privitoare la puterea pe care o exercită inteligența umană asupra hazardului naturii se ancorează în victorii strălucite, mai ales împotriva marilor epidemii, apoi împotriva pandemiilor eradicate datorită vaccinurilor și campaniilor de vaccinare a populației. Această credință a fost înălțată la scara unei mitologii moderne, prin legendele populare ale marilor descoperiri și prin eroizarea protagoniștilor, de la Louis Pasteur la Marie Curie, de la Alexander Fleming, inventatorul penicilinei, la Jonas Salk care a triumfat contra poliomelitei.

Credința în atotputernicia cunoașterii umane a transformat certitudinea în dogmă, antrenând incredulitatea în fața a tot ceea ce iese din acest cadru, sau în fața a tot ceea ce deranjează, generând astfel lene intelectuală și confort artificial, eliminând incertitudinea din câmpul cunoașterii. Ori, aceasta din urmă este esențială pentru progresul științei și al intelectului, așa cum o demonstrează progresele excepționale ale gândirii la finalul secolul al XIX-lea, odată cu nașterea psihanalizei și cu iruperea filosofiei subiectului care a rupt cadrele filosofiei clasice conceptuale. Departe de a împinge lumea în necunoscut, Freud și Bergson i-au adus cunoștințe inedite grație recunoașterii existenței unei lumi a inconștientului și sensibilității, a incertitudinilor prin excelență, a incertitudinii fecunde sub alte aspecte.

Conștienți de responsabilitățile și de limitele științei, alți savanți au alertat lumea în privința pericolelor mortale ale excesului de încredere în forțele proprii care cuprinde societățile în epocile de certitudine. Au dat acest avertisment amintind de câte ori cercetarea, deturnată de această tentație a omniscienței, a basculat spre omnipotență. Fizicianul american J. Robert Oppenheimer, unul dintre principalii inventatori ai bombei atomice în fruntea programului Manhattan în timpul celui de-al doilea război mondial avertiza asupra orbirii fundamentale pe care o antrenează o știință dedicată exclusiv intereselor statului.

Marii gânditori de asemenea au conjurat umanitatea să își păstreze rațiunea și conștiința, să nu cedeze în fața vârtejului științei care guvernează popoare și indivizi. „Lumea este ceea ce este, adică puțin lucru”, spunea Albert Camus la 8 august 1945 în fața anunțului distrugerii orașului Hiroshima de o bombă atomică, la începutul unui editorial în Combat. Un an mai târziu, într-un articol apărut în același cotidian, Raymond Aron constata, la fel de critic și de lucid ca și Albert Camus, că «triumful științei a depășit previziunile cele mai entuziaste, dar nici înțelepciunea, nici pacea, nici demnitatea nu au profitat de aici.” În 1990, Jean Jaures avertiza, cu privire la concurența feroce dintre națiuni pentru dominarea spațiului: “Progresul mașinilor este puțin lucru dacă nu există și un progres al conștiinței.” Tot el cerea ca popoarele să pună “în valoare toată energia pentru binele general al umanității.”

Cum trebuie privită apariția SARS-CoV-2

Apariția SARS-CoV-2 trebuie privită ca un semnal de alarmă adresat omenirii și venit din partea unei naturi brutalizată de exercitarea acțiunii umane, care se manifestă asupra sa fără limite. Epidemia de Covid-10 transformată în pandemie rezultă dintr-o mutația a comportamentului animalelor provocată de către om. Una dintre modalitățile prin care s-ar putea evita în viitor apariția altor situații asemănătoare ar fi să încercăm o limitare a impactului distructiv al umanității asupra naturii, să acceptăm că aceasta rămâne în bună măsură imprevizibilă și să ne asumăm o nouă conștiință, mai interogativă și autocritică. Trebuie în orice caz să evităm, de exemplu, să intrăm pe panta periculoasă a încercării de a suprima speciile implicate în această criză. Cu 60 de ani în urmă, în cadrul campaniei contra “dăunătorilor”, autoritățile chineze au condamnat vrăbiile care erau, conform doctrinei maoiste, un pericol mortal pentru semințele plantate pe câmp. Dispariția lor a adus în schimb proliferarea insectelor, ceea ce s-a dovedit a fi cu mult mai grav, consecința fiind dispariția recoltelor și amplificare marii foamete din anii 1958-1962.

Trebuie să retrasăm lanțul cauzalității și să înțelegem în ce fel ne aflăm la originea sa. O nouă relație cu natura trebuie să rezulte de aici cât mai repede. Mulți dintre oamenii de știință și dintre cetățeni o cer deja. Ea se află în inima însăși a mobilizării pentru supraviețuirea planetei și condiționează în mod concret înțelegerea unui virus ale cărui caracteristici continuă să fie descoperite, care nu poate fi comparat cu gripa și care se manifestă foarte diferit de coronavirușii apăruți în 2003 odată cu SARS, venit tot din China, de asemenea cu origine animală. Informația se afla acolo! Dar, pentru că prima epidemie de SARS a fost repede stopată, mai puțin datorită măsurilor luate, deși energice, ci mai degrabă pentru că SARS nu avea suficientă forță infecțioasă, aceasta nu a mai interesat decât echipele de cercetători, care cu greu și-au putut proteja bugetele de cercetare, considerat inutile.â

Reacțiile după apariția știrilor despre SARS-CoV-2

În primele zile ale anului 2020, când lumea tocmai ieșea din perioada sărbătorilor Anului Nou, știrea infecției care afecta locuitorii orașului Wuhan din Hubei a fost privită ca o noutate exotică de care nu era nevoie să ne îngrijorăm. Incredulitatea în privința potențialului planetar al amenințării virale a fost generală. Eu însumi am memoria foarte vie a zilei în care am auzit informațiile venite din China, difuzate pentru prima orară în Franța pe 3 ianuarie, când un articol al BBC vorbea despre existența acestui virus misterios care afecta populația din Wuhan. Nici astăzi nu înțeleg indiferența pe care am avut-o în fața acestei informații. Niciodată nu ar fi trebuit să simt acea convingere calmă că virusul va rămâne cantonat în metropola chineză. Odată cu mondializarea schimburilor și fluxurilor intercontinentale virusul nu avea cum să nu ajungă la noi, era un fapt evident.

Am trăit timp de săptămâni o formă de inconștiență colectivă, până când am realizat amploarea catastrofei numai odată ce boala a început să decimeze în jurul nostru. Este interesant să recunoaștem modul în care au procedat, exact invers, trei țări asiatice care au început foarte devreme să ia măsuri în fața riscului sugerat de știrile venite din China continentală, chiar dacă informațiile erau minimizate și fragmentare. Taiwan, Coreea de Sud și Hong-Kong au știut să decripteze caracterul alarmant al acestor semne de slăbiciune și să își mobilizeze instrumentele de ripostă sanitară. Departe de certitudinile națiunilor care se consideră un soi de permanență istorică, aceste popoare trăiesc cu perspectiva posibilei lor dispariții. Democrații îngrijorate de vecinătățile amenințătoare, aceste țări se pregătesc pentru riscuri majore și se organizează în consecință.

Oamenii preferă știrile pozitive în locul celor îngrijorătoare sau neclare. Dar acestea din urmă trebuie să își găsească locul în existența noastră, tocmai pentru a ne consolida cunoștințele, pentru a ne orienta mai bine și pentru a preveni pericolul. În această privință, idealul unei economii și chiar cel al unei societăți cu flux continuu, care renunță la stocuri pentru că sunt prea scumpe, este depășit. Toate profiturile financiare gestionate de acest model contabil sunt astăzi înghițite de consecințele crizei sanitare. De acum înainte trebuie să ne protejăm dincolo de prezent, să ne detașăm de tirania momentului prezent pentru a recupera unele reflexe venite din trecut și, prin ele, să ne protejăm viitorul. Este nevoie, cum spunea, Ernest Renan, scriind după un dezastru, înfrângerea Franței în fața Prusiei în 1870, să ne angajăm într-o „reformă intelectuală și morală.”

Vincent Duclert, istoric francez, specialist în istorie contemporană, cercetător la EHESS-Paris și profesor la Science Po. Acest articol este o traducere selectivă a textului publicat de către autor pe site-ul Fundației Jean-Jaurès.