Noaptea de 16 spre 17 decembrie 1989, când la Timișoara oamenii s-au opus evacuării pastorului reformat Lászlo Tökés, a fost momentul în care românii s-au decis să iasă în stradă împotriva unui regim apăsător şi a unui mod de viaţă pe care îl îndurau tot mai greu. Începea Revoluția Română.
Evenimentele de la Timişoara au fost o continuare firească, dar mult mai sângeroasă, a mișcărilor petrecute în toate țările est-europene şi care s-au soldat cu răsturnarea regimurilor comuniste.
Înaintea lui decembrie ’89, semnele de revoltă nu au lipsit, în noiembrie 1987, ieșirea în stradă a muncitorilor de la uzina Tractorul din Brașov, nemulțumiţi de sărăcia în care trăiau, prefigurând schimbarea regimului Ceaușescu.
Totul a început când cîteva sute de enoriaşi ai pastorului reformat Lászlo Tökés au aprins lumânări şi s-au rugat pentru ca acesta să nu fie, conform unei hotărâri judecătorești, evacuat și mutat în altă localitate. Simțind pericolul, oficialitățile locale au încercat să facă uitat ordinul de evacuare.
La 16 decembrie 1989, profitând de protestul enoriașilor reformați, sute de oameni s-au adunat în Piața Maria din Timișoara, unde au început să scandeze lozinci împotriva regimului dictatorial. S-au format coloane de demonstranți, care au manifestat în zona centrală a orașului şi în complexul studențesc, toată noaptea de 16 decembrie 1989. În urma intervenției brutale a forțelor de ordine, s-au înregistrat primele victime și au fost reținute zeci de persoane.
Împotriva manifestanților se folosesc gaze lacrimogene și bastoane de cauciuc. Încep arestările. În jurul orei 21.00, demonstranții se retrag, lăsând locul celor care încep să șteargă urmele atacului. Manifestanții se regrupează în fața Catedralei, unde se cred protejați. Coloanele pornesc prin oraș și din nou sunt agresate de forțele de ordine.
Până după miezul nopții, cele două tabere se atacă reciproc, au loc adevărate lupte, mulți demonstranți sunt loviți și arestați. Când combatanții își părăsesc pozițiile, orașul arată ca după război: vitrine sparte, magazine devastate, lozincile „epocii de aur” distruse. În noaptea de 16 spre 17 decembrie 1989, timișorenilor le-a fost trimis un mesaj de „împăcare” din partea conducătorilor locali ai PCR: din robinete curgea apa caldă, iar caloriferele erau fierbinți.
Însă, ordinul de evacuare impus de la centru se executa. În plină noapte (16 spre 17 decembrie), un echipaj de circulație îl conduce pe pastorul Tökéș spre județul Sălaj. Iar în dimineața zilei de 17 decembrie, armata face o demonstrație de forță: blindate trec prin centrul orașului, coloane de militari străbat Timișoara în pas de defilare, iar fanfara militară intonează marșuri.
De cealaltă parte, demonstranții strâng rândurile, unii îi huiduie pe militarii care defilează, alții îi lovesc cu pietre, tensiunea crește odată cu numărul celor care ies în stradă, învingându-și frica.
Timișorenii se adună în stradă, mai hotarâți decât în ziua precedentă. Vin și muncitorii. Se strigă: „Jos Ceaușescu!”, „Jos comunismul!”, „Nu vă fie frică!”.
La București se hotărăște soarta Timișoarei. Cuplul Elena şi Nicolae Ceauşescu este şocat de revolta timişorenilor şi dă vina pe conducerea judeţului pentru că nu a reuşit să înăbuşe manifestaţiile.
Încă de dimineaţă sosesc la Timişoara 11 personaje importante, printre care: generalul Velicu Mihalea – adjunct al şefului Inspectoratului General al Miliţiei; generalul Emil Macri – şeful Direcţiei de Contrainformaţii din Departamentul Securităţii Statului (DSS); colonelul Filip Teodorescu – de la Direcţia a III-a Contraspionaj din DSS şi alţi ofiţeri superiori.
Tot în cursul dimineţii, Nicolae Ceauşescu îl numeşte pe Ion Coman (secretarul Comitetului Central al PCR) comandant unic pentru Timişoara. Acesta primeşte ordin să se deplaseze la Timişoara însoţit de o grupă de elită: generalii Ştefan Guşă, Victor Athanasie Stănculescu, Mihai Chiţac, Florea Cornescu, colonelul Gheorghe Radu şi alţi câţiva ofiţeri superiori. Un avion îi transportă la Timişoara (ora 15.30).
La ora 16.30, Nicolae Ceauşescu convoacă o şedinţă extraordinară a Comitetului Politic Executiv al CC al PCR. În cadrul discuţiilor, soţii Ceauşescu au condamnat ezitările ministrului Apărării, Vasile Milea, ministrului de Interne, Tudor Postelnicu, şi comandantului trupelor de Securitate, Iulian Vlad, în reprimarea revoltei.
Nicolae Ceauşescu: „Deci, tovarăşi, având în vedere situaţia care s-a creat acum de fapt, îmi dau seama că, aşa cum este, nu se poate face ordine cu ciomagul. Am convocat şi teleconferinţă, voi da ordin ca imediat să se primească armament, toţi să fie înarmaţi şi să aplice ordinul. Când am dat ordin să se aplice stare de necesitate, cu ce o aplicaţi, cu bâta?”
Elena Ceauşescu: „Să fi tras în ei, să fi căzut şi pe urmă, luaţi şi băgaţi la beci. Nu vi s-a spus aşa, unul să nu iasă?” (…)
Nicolae Ceauşescu: „Atunci, eu îmi dau demisia!”
Apropiaţii cuplului intervin.
Manea Mănescu strigă imediat: „Asta nu!”, iar Emil Bobu şi Constantin Dăscălescu se reped după el să-l reţină.
Intervine, hotărâtor, Elena Ceauşescu: „Lasă, nu te enerva, ţara are nevoie de tine, tocmai acum să-i lăsăm pe bandiţi să distrugă socialismul, cauza noastră de-o viaţă?”.
Chiar dacă ordinea pe care o dorea Ceauşescu nu s-a mai putut restabili, strădaniile subordonaţilor lui de a-i respecta indicaţiile au făcut din Timişoara, la 17 decembrie 1989, un adevărat infern. S-a tras în plin, au fost morţi, răniţi, lupte, incendieri de maşini, tancuri, magazine.
Seara, după ora 20.00, din Piaţa Libertăţii şi pînă la Operă s-a tras în serie, la fel în zona podului Decebal, pe Calea Lipovei sau pe Calea Girocului. Tancurile, camioanele au blocat intrările în oraş, elicopterele nu încetau zborurile de supraveghere, apoi lăsau locul trasoarelor care brăzdau cerul. După miezul nopţii când a început să fie linişte, Ion Coman, Ilie Matei şi Ştefan Guşă au inspectat oraşul.