Pleşu, despre eterna actualitate a lui Caragiale: „Cu oameni ca dumneata alături, pînă şi agonia devine suportabilă!“

Caragiale, contemporanul nostru . Scrierile acestuia sunt mai actuale ca oricând, constată Andrei Pleșu.

Analizele scriitorului I.L. Calargiale scrise la 1907 se potrivesc societății de azi mai bine poate decât societății de atunci. Cuvintele sale sunt readuse în atenția opiniei publice de scriitorul și jurnalistul Andrei Pleșu care într-un editorial pentru Adevărul prezintă exact cum acestea se aplica politicii contemporane.

“Cînd mă plictisesc, sau ma înfurii, sau cad în depresie, sau îmi vine să las totul baltă, (ceea ce mi se întîmplă zilnic, de îndată ce răsfoiesc ziarele), mă salvez, sau măcar mă ţin pe linia de plutire, răsfoind scrierile lui Nenea Iancu”, notează Pleșu în articolul său.

Deunăzi, anunță acesta, a regăsit, terapeutic, câteva pasaje pe care le oferă, creştineşte, şi cititorilor săi.

Despre eterna „societate politică” autohtonă: „La noi n-avem azi decît o strînsură de lume din ce în ce mai mare, mai împestriţată şi mai eterogenă. Această strînsură de năvală, care-şi schimbă fizionomia în fiece zi, care n-are nici o nevoie mai presus de cele individuale, care nu poate avea o tradiţie, şi, prin urmare, în nici o împrejurare unitate de gîndire şi de simţire, este departe de a fi ceea ce se înţelege prin cuvintele «societate aşezată». Lumea aceasta se aseamănă cu un vast bîlci, în care totul e improvizat, totul trecător, nimic înfiinţat de-a binelea, nimic durabil. În bîlciuri se ridică barace şubrede, pentru timp foarte mărginit, nu monumente durabile, cari să mai rămînă şi să folosească şi altora decît acelor ce le-au ridicat”. (1896).

Sau, pe aceeaşi temă: „…În justiţie, poporul n’are încredere; ea are, astfel, autoritate, dar nu şi prestigiu; şi între această justiţie fără prestigiu şi poporul sceptic, se resfaţă formidabila şi excesiv numeroasa clasă a avocaţilor – cea mai prosperă în România după a arendaşilor mari. Avocaţii constituiesc grosul intelectualilor; clasa lor este pepiniera cea mare a bărbaţilor de Stat. Aşa se recrutează oligarchia care stăpîneşte ţara romînească. Nu este o oligarchie măcar statornică, de tradiţie istorică, de bravură, de obligaţiuni morale, de nobilitate, ori de merite; este o oligarchie mutabilă, de perpetuă premeneală, accesibilă oricui prin nemereală, prin loterie, prin aventură. Îndrăzneală multă, lipsă de orce scrupuluri, renunţare la demnitate personală, la onoarea familiei, infamie chiar, dacă trebue, şi puţintel noroc – şi cariera strălucită e gata”. (1907).

Despre o minimală igienă a presei: „Cinste şi gramatică, acestea sunt cele dintâi condiţii ale unei prese bune”.

“Ce om! Ce amestec extraordinar de normalitate supremă, imaginaţie euforică, geniu al farsei şi fascinaţie a imediatului. Aferim, nene Iancule! Cu oameni ca dumneata alături, pînă şi agonia devine suportabilă!”, conchide Andrei Pleșu.