SERIAL: Pandemiile în istorie. Episodul 5 | Unificarea microbiană a lumii și costurile ei umane

În ultimele zile se înmulțesc știrile despre decese cauzate de COVID-19 în rândul populației native Yanomami, din America de Sud. Această populație reprezintă una dintre cele mai numeroase care trăiesc încă relativ izolate în pădurea tropicală și în munții din Nordul Braziliei și din Sudul Venezuelei. De ce apariția câtorva decese pare să reprezinte o situație mult mai gravă decât zecile de mii de morți care sunt raportate în restul lumii?

Epidemiile din anii ‘40. Ce populație a fost grav afectată

Populația Yanomami este puțin numeroasă, reprezentând, în cele mai optimiste evaluări, în jur de 38 000 de persoane. Contactele cu restul lumii au început din anii ‘40 ai secolului al XX-lea, când guvernul brazilian a trimis în zonă specialiști pentru delimitarea graniței cu Venezuela. Au apărut atunci primele epidemii, de gripă și pojar, care i-au decimat pe nativi. Noi epidemii i-au afectat în anii ‘70, când guvernul brazilian a construit drumuri în această zonă nordică, iar între în anii ‘80, în timpul exploziei exploatării aurului, bolile aduse de mineri au secerat în 7 ani circa 20% din populație. Din pricina acestor antecendente și a clarei vulnerabilități în fața infecțiilor moderne, există temeri că răspândirea COVID-19 în rândurile populației Yanomami ar putea să ducă astăzi la ștergerea ei de pe fața pământului.

Un alt exemplu relevant al felului în care bolile banale pentru cei mai mulți dintre noi aproape că au eliminat o populație contemporană este cel al tribului Zo’é, tot din Brazilia, unul dintre grupurile cele mai izolate dintre cele native. Observați fugar în anii 40-50, au rămas izolați până prin 1975, când au fost redescoperiți. Între 1982-1985, misionari evanghelici din gruparea New Tribes Mission au înaintat tot mai mult în teritoriile lor, realizând contactul definitiv în noiembrie 1987. Înainte de venirea misionarilor, populația număra probabil în jur de 350-500 de indivizi. După contactul cu cei veniți să le predice Evanghelia, gripa și malaria a secerat în câțiva ani cel puțin un sfert din trib.

Unul dintre nativi, Jirusihú, spunea:”Înainte vreme, când nu erau albi pe aici, Zo’é nu cunoșteau boala. În trecut erau mulți copii, femei, acum nu prea mai sunt”.

Ce tratamente au folosit pentru combaterea epidemiilor

Autoritățile braziliene au intervenit, cu tratamente, vaccinuri și izgonirea misionarilor, iar astăzi se apreciază că mai trăiesc cca. 250 de persoane din populației Zo’é, aflate însă într-o perpetuă presiune din cauza despăduririlor ilegale, a prospecțiunilor de metale, a vânătorii animalelor care constituie surse de hrană pentru ei. Și bineînțeles, supraviețuitorii sunt în continuare amenințați de bolile pentru care nu au dezvoltat imunitate.

Aceste două cazuri contemporane aruncă o lumină neagră asupra genocidului, unii îi spun chiar holocaust, căruia i-au căzut pradă populațiile americane după 1492, anul în care europenii, pe navele lui Columb, au ajuns în zona actualei Americi latine. Este greu de evaluat câți nativi trăiau pe teritoriul celor două Americi înainte de contactul cu europenii. În cea mai mare parte a imensului teritoriu se găseau populații de vânători-culegători, care, prin specificul modului de viață, erau constituite în grupuri puțin numeroase. Existau însă și zone de populare densă, în America Centrală și pe coasta Andină, acolo unde se dezvoltaseră civilizațiile mayașilor, aztecilor și incașilor. Civilizații agrare, cu orașe și drumuri de legătură, acestea grupau, probabil, în total, câteva zeci de milioane de oameni. Unii specialiști spun chiar că ar fi fost, pe ansamblul celor două Americi, în jur de 100 milioane de locuitori.

Cucerirea de către europeni s-a făcut prin mijloace violente, dar aceștia au fost la început foarte puțini în raport cu autohtonii, iar în primele conflicte cu populațiile dense, armele lor de foc, armele albe, caii și câinii de talie mare nu au fost suficiente pentru a le asigura victoria. Ceea ce i-a înfrânt pe indigeni a fost șocul microbian. Europenii au adus cu ei gripă, pojar, vărsat de vânt, variolă, boli care erau uneori mortale și pentru ei, dar care au creat o hecatombă în rândul unor populații care nu aveau imunitate.

Multe dintre boli erau mortale pentru copiii din Europa

Astăzi suntem cu toții mai mult sau mai puțin familiarizați cu mecanismele care conduc la dezvoltarea imunității într-o populație, mai ales după controversata ignorare a măsurilor de stăvilire a răspândirii noului Coronavirus în Marea Britanie, în ideea că se va ajunge la o”imunitate de grup”. Aceasta se obține, e adevărat, în cazul unor maladii (nu al tuturora) în rândul populațiilor numeroase, cu prețul morții celor mai vulnerabili și pe o durată destul de îndelungată de timp. În cazul europenilor multe dintre boli erau mortale pentru copii, așadar adulții ajunși în Americi erau supraviețuitori care reușiseră să dezvolte o anumită imunitate. Autohtonii n-au avut această șansă, mai ales că s-au adăugat și factorii agravanți ai cuceririi, care au constat în destructurarea modului lor de viață, munca forțată, privarea de resurse. Organismele slăbite fizic și indivizii demoralizați au reprezentat terenul pe care agenții patogeni veniți din Lumea Veche au făcut victime rapide și sigure. Mai târziu, la primul val de boli aduse de europeni, s-au adăugat febra galbenă și malaria, sosite odată cu sclavii africani, ”importați” începând cu secolul al XVI-lea tocmai pentru a suplini carența de mână de lucru apărută în Lumea Nouă din cauza morții în masă a indigenilor. Iar astăzi, populațiile supraviețuitoare trăiesc în comunități prea limitate numeric pentru ca, în cazul unei epidemii, să poată dezvolta această imunitate de grup.

Cifrele nu sunt sigure. Cele care există sunt asociate cu observațiile făcute în perioadele modernă și contemporană în cazurile mai noilor epidemii care afectează populații native, rămase până târziu izolate față de cei de origine europeană, africană ori asiatică. Rezultatele acestor studii sugerează că hecatomba majoră a avut loc în primele două secole de după descoperirea Americii de către Columb. De exemplu, populația Taino din insula Hispaniola, una dintre primele care a intrat în contact cu europenii, a dispărut în totalitate în 50 de ani de la descoperirea Americii.

Dacă putem accepta că în această primă perioadă genocidul a fost involuntar, sau cel puțin necalculat, începând din secolul al XVIII-lea situația este diferită. Sunt atestate cazuri în care albii, care cunoșteau deja mult mai multe lucruri despre transmiterea maladiilor infecțioase, au încercat în mod intenționat utilizarea acestora ca armă biologică împotriva indigenilor.

Variola a făcut ravagii în rândul indienilor

Corespondența dintre Sir Jeffery Amherst, comandantul forțelor britanice din America de nord în anii 1760 și colonelul Henry Bouquet în timpul războiului cu Franța și cu indienii vorbește despre planurile de a infecta triburile dușmane cu variolă. William Trent, negustor și căpitan al milițiilor locale din Fortul Pitt, scrie în jurnalul său că în 1763 a dat unor căpetenii venite la negocieri două pături și o batistă din spitalul unde se găseau cei bolnavi de variolă, cu scopul de a răspândi boala și în rândul lor. Variola a făcut ravagii în rândul indienilor, și indiferent dacă războiul biologic a reprezentat sau nu cauza, e oricum evident că la originea bolii s-a aflat populația de origine europeană.

”Unificarea microbiană a lumii”, după cum a denumit-o istoricul francez Emmanuel Leroy Ladurie, a presupus, se pare, și preluarea de către europeni a unor maladii răspândite în alte spații geografice. Așa cum am văzut mai sus, în Americi sclavii africani au adus malaria. Dar nici populația de origine europeană nu a fost cruțată de aceste boli noi pentru ea, mai ales în coloniile din Africa sau Asia, grav afectate până la descoperirea chininei, spre mijlocul secolului al XIX-lea.

Originea sifilisului. Cum a ajuns în Europa

De asemenea, se discută și astăzi despre originea sifilisului, pe care soldații spanioli l-ar fi contractat în America, de unde l-ar fi adus în Europa și l-ar fi răspândit pretutindeni, mai ales prin războaiele din secolul al XVI-lea. Există și cercetători care argumentează că sifilisul ar fi fost totuși prezent, în Lumea Veche, cu mii de ani înainte de descoperirea Americii. Caz în care nu am putea vorbi nici măcar despre acea macabră justiție istorică, evocată în ipoteza în care amerindienii ar fi transmis și ei europenilor o maladie mortală.

Bibliografie

Claudi Renat Cròs, Civilizația amerindiană, traducere Cristina Jinga și Carol Căpiță, ed. Corint, București, 2002

Elizabeth A. Fenn , Pox Americana: The Great Smallpox Epidemic of 1775-82, Hill and Wang, New York, 2001

Emmanuel Le Roy Ladurie, „Un concept : l’unification microbienne du monde (XIVe–XVIIe siècles)”, Revue suisse d’histoire, 23, 1973, p. 627-696.

Michael B. Oldstone, Viruses, Plagues and History. Past, Present and Future , Oxford University Press, 2010

Nathan Nunn and Nancy Qian, „The Columbian Exchange: A History of Disease, Food, and Ideas”, Journal of Economic Perspectives,Volume 24, Number 2—Spring 2010,p. 163–188

https://www.survivalinternational.org/tribes/yanomami

https://www.survivalinternational.org/tribes/zoe

Prof.univ.dr. Ecaterina Lung