Iohannis pare să fi dezvoltat un com­plex față de Traian Băsescu: Președintele "altfel" reacționează lent în fața problemelor de corupție cu care se confruntă România

Președintele Klaus iohannis a fost comparat de politcianul american Tom Gallagher cu Paul von Hindenburg, cel care i-a ne­tezit lui Adolf Hitler calea spre putere.

Nostalgia pentru grandoarea pierdută și frustrarea față de umilințele și greutățile contemporane au făcut ca, pe 26 aprilie 1925, Hindenburg să fie ales președinte al Ger­maniei. Scenariul este unul asemănător celui petrecut în România. În noiembrie 2014, românii din țară și diaspora, sătui să îndure sărăcia, au ieșit masiv la vot în speranța unui trai mai bun și a unei politici făcute “altfel”.

Studii recente arată că Hindenburg  nu a fost o simplă marionetă în mâinile elitelor conservatoare și a cercurilor militariste, așa cum se crezuse până recent. Era bine in­format și avea controlul propriilor de­cizii. Însă consensul rămâne acela că a fost un președinte apolitic, șovăielnic, con­dus de alții.

Aceasta ar putea fi și descrierea președintelui “altfel” Iohannis.

“Dar de ce ar fi această incursiune în vremuri triste din istoria Ger­maniei relevantă pentru Ro­mânia zilelor noastre? Din cau­za unor posibile asemănări la nivelul stilisticii prezidențiale a unui alt președinte „din afară“, cumulate cu spe­ranțele și emoțiile generate într-un elec­torat disperat de lipsa de soluții a unei cla­se politice pervertite și compromise. La trei luni de la preluarea mandatului, este deja posibil să reconstituim viziunea pe care Klaus Iohannis o are asupra rolului său și care face paralela dintre el și Hin­denburg cel puțin justificată”, scrie Tom Gallagher într-un articol publicat în Revista 22.

Iohannis nu este un politician convențional, ci pri­ma­rul unui oraș aflat departe de luptele pen­tru putere de la centru. A devenit, treptat, simbolul unui stil politic mai puțin zgomotos, mai puțin murdar și mai productiv, iar legenda sa a prins încet contur, pe mă­sură ce politica românească s-a îm­pot­mo­lit în blocaje și jocuri de sumă nulă.

“A aju­tat și faptul că profilul său era diferit de cel al po­li­ti­cianului român tipic. Pro­iecta un stil de viață ta­ci­turn, nonconfruntațional, răbdător și modest. Ascensiunea lui Iohannis spre prim-planul scenei po­litice s-a întâmplat în 2014, pe fondul unei crize de în­credere în sistem la fel de profundă precum cea pe ca­re au simțit-o și germanii față de regimul de la Weimar în 1925. Dacă ar fi avut fa­vo­riți și o uniformă, atitudinea sa teutonică ar putea sugera chiar o imitație conștientă a „titanului de lemn“. În noiembrie anul trecut avea în jur de 1.500.000 de fani pe Facebook, mai mulți decât oricare alt po­litician european important”, notează politicianul american.

Gallagher  este de părere că Iohannis trebuie să devină din ce în ce mai mult un pre­șe­di­n­te jucător, care împărtășește viziunea sa de viitor cu acei cetățeni care l-au ales.

“Primele semne sugerează că va contesta tră­săturile oligarhice ale vieții politice doar marginal. Pare să fi dezvoltat un com­plex mult prea mare față de fostul pre­șe­dinte, asumând chiar că Traian Băsescu a delegitimizat întregul concept de activism prezidențial. Reacționează lent atunci când parlamentul se mișcă rapid pentru a-l pro­teja pe Dan Șova de lege sau atunci când în­cearcă să împiedice investigarea al­tor fi­guri de elită prin modificarea Codului Pe­nal. Poate că este prost sfătuit de către con­silierii săi, dar chiar el este pre­șe­din­te­le care și-a numit drept consilieri in­di­vizi cu legături dubioase cu oameni de afaceri condamnați pentru corupție sau care au fost acuzați în trecut de utilizare ile­gală de fonduri publice sau care s-au aflat în apropierea unor politicieni con­tro­versați”, mai scrie acesta.

Klaus Iohannis va trebui să decidă ce tip de pre­ședinte vrea să fie, consideră Gallagher.

“ Să spe­răm că este profund preocupat de eve­ni­mentele interne și că, în timp, crește și ca­pacitatea de a propune soluții de bună ca­litate la marile probleme de gu­vernare. Mă preocupă însă, pe fondul ac­tualilor con­si­lieri și al lipsei sale de ex­pe­riență, cum va face față în cazul unei crize internaționale, surpriză care îl testează ca om de stat”, conchide politicianul din SUA.