Marți, 21 aprilie, ora 18.00, la Libraria Cărturești Verona din București, va avea loc un dialog cu Cristian Teodorescu despre ultimul său roman, “Șoseaua virtuții. Cartea Câinelui”, recent aparut la Editura Cartea Românească.
Invitații lui Cristian Teodorescu sunt Florin Iaru și Aurora Liiceanu, iar discuția va fi moderată de Bogdan-Alexandru Stănescu.
“Șoseaua virtuții. Cartea Câinelui”, un roman despre cine și cum a făcut avere după 1989, despre corupția omniprezentă a clasei politice românești și relațiile ei ascunse cu fosta Securitate rebotezată în fel și chip. O mărturie despre jocurile de putere subterane și lupta pentru câștigarea unor poziții dominante în noile ierarhii, fenomene care au măcinat întreaga societate și au ajuns până la cel mai înalt nivel în stat. În tot acest univers halucinant, pe cât de delirant, pe atât de imoral, au fost atrași și oameni onești, dar naivi, care nu au realizat la timpul potrivit că astfel devin simple unelte mânuite de cei care le trasau destinul, fără ca măcar să-i întrebe, disprețuindu-i, dar folosindu-se de ei cu cinism. Ca și personajul principal din romanul lui Cristian Teodorescu, ei s-au lăsat purtați de un val ademenitor, au facut compromisuri și au sacrificat uneori tot ce aveau mai bun – familie, profesie, idealuri, chiar și propria conștiință – pentru niște iluzii ce aveau să se dovedească efemere. Idolii cei noi se arăta a fi cu mult mai răi decât cei care din trecut, cu chipurile turnate în bronz, ne fac un semn cu ochiul, perfid sau complice, de pe soclurile unor statui. Iar Șoseaua Virtuții, privită dinspre blocurile cenușii care o mărginesc, e pentru mulți drumul celor fără de speranță, un drum ce duce spre nicăieri.
«Când m-am mutat,în anul 2003, din Drumul Taberei pe Șoseaua Virtuții din cartierul Militari, mi s-a părut că am ajuns la capătul lumii. Unul dintre băieții mei, care până atunci se ducea, duminica, la biserica Răzoare, înainte de meciul de fotbal cu prietenii săi, mă întreabă după ce am ajuns aici: „Mă, tată, tu știi unde stăm noi acum?” În Militari, îi răspund. „Dar tu știi ce e Militari?” Un cartier, ce să fie?! „Nu, e comuna Militari! Ne-am mutat la țară!” Așa scria pe pisania bisericii din cartier, ridicată în secolul al XIX-lea. După câțiva ani, pisania a dispărut, ca și cum ar fi fost o consemnare de rușine. Atunci m-am gândit să scriu ceva despre cartierul Militari, fosta comună cu cazărmi și case din prelungirea Palatului Cotroceni, care azi e mai mare decât multe orașe mari din țari>> (Cristian Teodorescu)
Cristian Teodorescu s-a născut la Medgidia, în 1954. A absolvit Facultatea de Filologie, secția română-engleză, a Universității din București. A început să scrie proza de la 14 ani, pentru revista Vânătorul și pescarul sportiv. A debutat editorial în antologia Desant ᾽83 (Cartea Românească, 1983). În 1985 îi apare volumul de povestiri Maestrul de lumini, la Editura Cartea Romanească (reeditat in 2005), urmat în 1988 de romanul Tainele inimei, la aceeași editura. În 1991 publică la Editura Alex Faust repovestit baieților mei, Petre și Matei, apoi Povestiri din lumea nouă (RAO, 1996), Îngerul de la benzinărie (povestiri, Paralela 45, 2002), Maestrul de lumini și alte povestiri (Curtea Veche, 2005) și romanul Medgidia, orașul de apoi (Cartea Romanească, 2009; Polirom, 2012).
Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor (1986), Premiul Academiei Romane (1990), Premiul pentru proza scurta al USR (1997), Premiul pentru roman al USR (2010) si alte citeva premii ale unor ziare si reviste.
Povestirile sale au fost traduse în Olanda, Franța, Statele Unite, Muntenegru, Polonia și Ungaria.”
![]()