"De la Caragiale citire, cu melancolie…" Pleșu: Speră, nu înceta un moment a spera

Caragiale, “prezent în măruntaiele ţărişoarei an de an, zi de zi, ceas de ceas.” Scriitorul Andrei Pleșu vorbește în editorialul său de luni despre viața publică românească, de la politicieni, la vedete de televiziune, și cât de actuale sunt operele lui Caragiale în actualitatea românească.

“Trecut, prezent şi, pare-se, viitor, textul caragialesc obligă la o permanentă stare de veghe”, scrie autorul într-un articol pentru Adevărul.

“Cînd auzi vorbind cîte un ministru, cîte un parlamentar, dar, din păcate, şi cîte un profesor de liceu, cîte o vedetă de televiziune, ca să nu mai vorbim de cohorta de îmbogăţiţi din lumea afacerilor, ai sentimentul că, pentru ei, a fi român e a vorbi păsăreşte, neglijent, incult, impropriu, mestecînd vorbe şi formule împrumutate din alte limbi (la modă), limbi la fel de puţin cunoscute, de altfel, ca şi limba proprie”, adaugă Pleșu.

Românii sunt obișnuiți să se plângă, dar, de fapt, se sabotează singuri prin faptul că nu suntem uniți ca popor. Pleșu dă un exemplu recent: defrișările.

“Ne plîngem, de pildă, că ni se cumpără pămîntul şi ni se taie pădurile. Dar de la cine „se” cumpără lemnul şi terenurile noastre? Nu de la cetăţeni, firme, sau chiar instituţii autohtone? Cine vinde? Nu cumva noi înşine? Şi dacă ne scoatem ogoarele şi codrii la vînzare, de ce ne mirăm că apar cumpărători? „Străinii” nu cumpără decît ceea ce e oferit ca fiind „de cumpărat”. Dar aşa suntem noi: ne dăm victime şi, pe sub mînă, ne umplem buzunarele. E specialitatea casei, „moftul rrromân”, Phoenix-ul carpatic, antrenîndu-se, mereu, să reînvie din propria cenuşă”, arată acesta.

În vârtejul secolului vitezei, care i-a amețit cumplit de mulți dintre conaționalii noștri, “ocupaţi să ne apărăm de felonia străinilor, uităm să ne apărăm de noi înşine. Iubim ţărişoara, dar îi batjocorim frumuseţile: frumuseţea cuvintelor, a cărţilor ei, a monumentelor ei”.

În încheiere, Andrei Pleșu prezintă un fragment dintr-o scrisoare în care Caragiale îi răspunde lui Mihail Dragomirescu, apropo de îndemnul „civic” adresat, astăzi, „intelectualilor”, de feluriţi clănţăi de „talk-show”:

„Ascultă-mă pe mine. Eşti tînăr şi voinic şi curat: lasă-i pe contimpurani să-şi dea meciuri de nataţiune în mocirla putridă care se numeşte publicitatea actuală românească – sport de imundiţie; tu rămîi curat, voinic şi tînăr pe mal şi, fiindcă ai o catedră acuma, îndreaptă-ţi privirile către cei viitori, în cari ne rămîne s-avem toată speranţa. Vezi-ţi, cu iubirea de adevăr ce ţi-o cunosc, de catedra ta. De la înălţimea ei, caută a scăpa cît poţi tineretul de rătăcirea în care sistematic îl ţine nenorocita noastră şcoală – criminala instituţie de stat! (s.m. A.P.). Speră, nu înceta un moment a spera, că osîrdia ta cinstită va ajunge răsplătită odinioară cu o fericită recoltă.”

“Textul e scris în 1906. Sau adineauri…”, conchide autorul.