România se confruntă cu un declin demografic extrem. Peste 4,16 milioane de români s-au pierdut între 1990 și 2024, conform unei analize a Institutului Național de Statistică. Scăderea este determinată de o combinație de migrație externă intensă și spor natural negativ, adică mai mulți decedați decât nou-născuți.
România nu pierde doar oameni. Pierde energie, viitor, potențial. Cifra anunțată de Institutul Național de Statistică – peste 4,16 milioane de locuitori dispăruți în 35 de ani – ar trebui să zguduie orice guvern, orice partid, orice strategie națională. Și totuși, declinul demografic rămâne tratat ca o statistică rece, nu ca o urgență strategică.
Migrația a fost supapa economică a României post-1990. Milioane de români au plecat pentru salarii mai bune, sisteme funcționale, stabilitate. Statul a beneficiat indirect de remitențe, dar a ignorat costul real: depopularea accelerată, pierderea forței de muncă active și dezechilibrul generațional.
În paralel, natalitatea a scăzut constant. Tinerii amână sau renunță la ideea de familie din motive economice, profesionale sau pur și simplu din lipsă de încredere în viitor. România nu este un caz izolat în Uniunea Europeană, dar amploarea fenomenului la noi este printre cele mai severe.
Ce a făcut statul? A crescut alocații. A oferit stimulente punctuale. A modificat legi ale pensiilor. Măsuri fragmentate, fără o viziune integrată.
O politică demografică reală ar trebui să însemne:
infrastructură educațională solidă (creșe, grădinițe, școli moderne);
piață a muncii competitivă și predictibilă;
servicii publice funcționale;
reducerea decalajelor regionale;
un plan coerent de atragere sau repatriere a forței de muncă.
În lipsa unei strategii pe termen lung, fiecare guvern gestionează doar prezentul electoral, nu viitorul demografic.
România îmbătrânește rapid. Tot mai puțini angajați susțin tot mai mulți pensionari. Presiunea pe sistemele de pensii și sănătate va crește inevitabil. Fără reforme curajoase, acest declin demografic devine nesustenabil.
Problema nu este doar câți suntem, ci și structura pe vârste. O țară poate supraviețui cu o populație mai mică, dar nu cu una dezechilibrată.
Românii plecați reprezintă o resursă uriașă de competență și capital. Dar revenirea lor nu se poate baza pe apeluri emoționale. Oamenii se întorc acolo unde există stabilitate, meritocrație și servicii publice decente.
Fără reforme reale, repatrierea rămâne mai mult slogan decât politică publică.
Un declin demografic nu produce crize bruște, ci erodează lent fundația unei societăți. Tocmai de aceea este periculos: nu generează panică, dar schimbă ireversibil echilibrul economic și social.
România are nevoie de o strategie demografică pe 20–30 de ani, asumată transpartinic. Nu pentru statistici mai bune, ci pentru supraviețuire economică și stabilitate socială.
Întrebarea nu este dacă problema există. Datele o confirmă.
Întrebarea reală este: cât timp își mai permite România să o ignore?