"În ce fel de republică trăim?". Adrian Năstase: Ce a făcut Iohannis a fost o premieră. A vrut să arate că el e șeful

Guvernul Cioloș a primit, marți, votul de încredere al Parlamentului și a depus jurământul de învestitură. Astfel, la Palatul Victoria se află al doilea executiv tehnocrat post-decembrist.

Fostul premier Adrian Năstase scrie, într-un articol publicat pe blogul personal, că fosrmula actualului guvern are un “deosebit potențial de conflict”, acesta fiind amplificat sau ținut sub control în funcție de “chimia” dintre președinte și premier.

“Formula actuală a executivului din România are un deosebit „potențial de conflict”, acest „potențial” – mai mare sau mai mic – fiind determinat nu doar de „chimia” personală dintre președinte și premier, dar și de modificările ce pot aparea, în interiorul mandatului președintelui, în cea ce privește configurația Parlamentului, sub aspectul raportului dintre grupurile parlamentare ce formează majoritatea sau minoritatea (opoziția).”, explică fostul lider al PSD.

Totodată, Adrian Năstase cataloghează participarea lui Klaus Iohannis la ceremoniile de la Guvern și de la unele ministere de predare / primire a protofoliului ca fiind un semn de supremație a șefului statului, de a arăta că “el este șeful lui Ciolos”.

“Ieri, președintele Johannis a participat la instalarea primului ministru și a unor ministri. A fost o premieră. Evident, Johannis a vrut să arate că el este șeful lui Cioloș. Cred, în continuare, că noi nu prea știm în ce fel de republică trăim. De aceea, m-am gândit să vă ofer spre lectură un fragment din cartea pe care am scris-o la Jilava, în 2012 (cartea despre care un procuror DNA spunea că nu prea are caracter științific) și în care prezentam aspectele esențiale ale formei de stat și ale regimului constituțional din România”, mai scrie fostul premier.

“Fotografia alăturată are rostul de a arăta că executivul, în republica noastră, este bicefal, poporul se află în vagon, singura necunoscută fiind legată de cine ține hățurile. Direcția este, evident, spre Bruxelles. Deși nu întotdeauna lucrul asta e foarte clar”, mai spune Năstase.

Iată fragmentul pdin cartea lui Adrian Năstase:

„…Voi incepe cu unele elemente de identificare a regimului politic semi-prezidențial din România.[6]

            În România, Constituția din 1991 s-a pronunțat în favoarea formei de guvernământ republicane și a optat, în același timp, pentru republica semiprezidențială.[7] „Caracterul semiprezidențial al republicii este rezultatul receptării în sistemul constituțional românesc, a modelului de alegere a șefului statului în sistemele prezidențiale, precum și a modalităților de răspundere politică a Guvernului față de puterea legislativă, caracteristice regimurilor politice parlamentare. Din împletirea unei trăsături esențiale ale regimului politic prezidențial (alegerea directă a șefului statului) cu răspunderea politică a Guvernului față de Parlament, a rezultat modelul republicii semiprezidențiale.”[8]

Constituția României din 1991 „a proiectat” un Președinte de Republică pentru a satisface, pe de-o parte, necesitatea de reprezentare a statului, iar, pe de altă parte, necesitatea de arbitraj între „puterile statului”, între „stat și societate”.[9]

De la un regim semi-prezidențial cu un Președinte de Republică destul de puternic, dispunând de atribuții largi, mai ales în raport cu Guvernul, ce fusese consacrat prin Decretul-Lege nr. 92/1990, actul normativ aflat la baza primelor alegeri parlamentare și prezidențiale libere, din 20 mai 1990, Constituția din 1991 a reglementat un Președinte mai apropiat de regimul republicii parlamentare, cu singura deosebire esențială a alegerii acestuia de către popor, prin vot universal, direct, secret – o instituție reglementată atipic, în raport cu sistemele constituționale clasice.[10]

Adunarea Constituantă a conferit Președintelui o legitimitate identică cu cea a Parlamentului, de organ reprezentativ la nivel național. „În schimb, ca urmare a reticențelor firești după o lungă perioadă de dictatură, față de orice formă de organizare statală ce ar fi putut duce la concentrarea puterii și personalizarea ei, o preocupare permanentă în Adunarea Constituantă a constituit – o tendință de diminuare a rolului politic al Președintelui printr-o serie de condiționări și îngrădiri ale atribuțiilor sale constituționale.”Este motivul pentru care încă de la primele comentarii ale Constituției, noul regim politic românesc a fost calificat ca fiind un regim semi-prezidențial atenuat sau parlamentarizat (prof. Florin Vasilescu). Deși o asemenea apreciere s-ar părea că tinde să devină tradițională, mai sunt autori care, fie califică regimul românesc actual ca fiind unul parlamentar (prof. Ioan Vida)[11], fie dimpotrivă, susțin că acesta ar putea fi socotit ca aparținând categoriei regimurilor semi-prezidențiale”. (prof. T. Drăganu)[12]

Membru al Adunării Constituante, prof. Iorgovan arăta că disputele legate de „profilul” Președintelui au condus la necesitatea consacrării prin regimul constituțional a unui Președinte de Republică, ales direct prin sufragiu universal, darcu atribuții mai limitate față de un președinte de republică semi-prezidențială[13], cel mai adesea condiționate de intervenția unei alte autorități publice. În plus, experiența din timpul dictaturii a îndemnat la un exces de precauții față de orice formă de organizare statală ce ar fi putut conduce la concentrarea puterii, la personalizarea ei, manifestându-se grija de a diminua cât mai mult competențele Președintelui, „greutatea” influenței politice a acestuia. S-a articulat, astfel, un regim mixt, în care balanța este înclinată în favoarea Parlamentului.[14]

În aceste condiții, acest regim a fost calificat a fi mai apropiat de un regim parlamentar decât de un regim semi-prezidențial și deci un regim semi-prezidențial atenuat sau parlamentarizat, calificare care o întâlnim pentru prima dată în lucrarea apărută în anul 1992, consacrată comentării și adnotării Constituției României din 1991.[15] Prof. Iorgovan, a prezentat în Tratatul său din 2005, argumentele în favoarea acestei calificări.[16]

Din punctul de vedere al formei de guvernământ – consideră și profesorul Deaconu – România este o republică semiprezidențială, având un executiv bicefal, „cu un șef al Guvernului și un șef al statului. Ambii, atât șeful Guvernului cât și șeful statului, au atribuții în ceea ce privește exercitarea puterii executive. Din această cauză, și prevederile constituționale în materie de exercitare a puterii executive împart aceste atribuții între cele două structuri statale.

Atunci când se vorbește de Președintele României, deseori se utilizează și noțiunea de șef al executivului, iar când se vorbește de primul-ministru se utilizează și noțiunea de șef al Guvernului”.[17]

„În monarhiile absolutiste, șeful statutului deținea întreaga putere executivă, fiind socotit, pe bună dreptate, șeful puterii executive. Treptat însă, o serie de atribuții ale șefului de stat au fost transferate către guvern și prim-ministru, astfel că șeful statului a continuat să fie considerat șef al executivului chiar dacă o serie de atribuții în domeniul executiv au fost păstrate de acesta, însă golite de conținut.”[18]

Regimurile semiprezidențiale păstrează deci alegerea directă a președintelui de către popor, dar îi conferă președintelui o serie de importante atribuții politice. Deși în sistemul semiprezidențial șeful statului nu este în același timp și prim ministru – funcția de prim ministru fiind separată de aceea de președinte – el poate prezida lucrările Cabinetului, poate sesiza Curtea Constituțională și are dreptul „de veto legislativ„, pe care îl are și președintele american.[19]

Regimul semiprezidențial caută să suplinească o serie de dezavantaje ale sistemului prezidențial, dar și de imperfecțiuni ale regimului parlamentar. „Între un sistem care acordă președintelui prerogative foarte largi (sistemul prezidențial) și un sistem care nu îi acordă deloc (sistemul parlamentar), regimul semiprezidențialimagineză o cale de mijloc, în care președintele, ales de întregul popor, devine un arbitru între puterile statului, dar puterea executivă aparține de fapt Guvernului, în fruntea căruia se găsește primul ministru. Aceasta reprezintă, de fapt, prima și cea mai importantă deosebire între regimul semi-prezidențial și cel prezidențial, deoarece în regimurile prezidențiale președintele este totodată șeful puterii executive.”[20] Ca element comun între regimurile prezidențiale și cele semi-prezidențiale se poate menționa posibilitatea de punere sub acuzare a președintelui în anumite situații grave însă, „în timp ce, în regimurile semiprezidențiale, președintele poate dizolva Parlamentul, acest lucru nu-l poate face niciodată însă președintele într-un sistem prezidențial”. [21]

Implicarea directă a președintelui în viața politică nu este posibilă în regimurile semiprezidențiale unde, deși președintele este ales prin vot direct, cu sprijinul unui partid sau al anumitor partide, el nu poate desfășura totuși o activitate politică, deoarece prin definiție trebuie să adopte o poziție echidistantă față de diferitele forțe politice care participă la competiția pentru guvernare.

Atât în regimul prezidențial, cât și în regimul semi-prezidențial, președintele nu are inițiativă legislativă, dar el poate opri adoptarea unor proiecte de legi, exercitându-și dreptul de veto, și să dispună trimiterea lor pentru o nouă dezbatere Camerei (sau Camerelor), în scopul reexaminării proiectului pe care nu îi consideră acceptabil.[22]

O analiză interesantă a regimurilor semiprezidențiale din Europa[23] și din România a realizat Bogdan Dima.

El arată, pe bună dreptate, că „România este mai aproape, ca experienţă a tranziţiei, de fostele state comuniste care au aderat la Uniunea Europeană decât de monarhiile constituţionale ale Europei sau de republicile parlamentare occidentale.  Statele foste comuniste din Centrul şi Sud-Estul Europei care au devenit state membre ale Uniunii Europene, la care adăugăm şi statele baltice (Estonia, Letonia, Lituania) sunt în majoritatea lor semiprezidenţiale (şase sunt sisteme semiprezidenţiale şi patru sunt sisteme parlamentare).

În ceea ce priveşte forma de guvernare semiprezidenţială, pentru a putea opera cu acest concept şi pentru a putea realiza distincţii în cadrul statelor care au adoptat acest sistem de guvernare avem nevoie de identificarea puterilor preşedintelui, dar şi a raporturilor de putere dintre legislativ şi executiv,precum şi a raporturilor de putere intraexecutive. Posibilele tensiuni, conflicte între legislativ şi executiv sau între preşedinte şi prim-ministru se pot datora şi uneiîmpărţiri ambigue a puterii între cele trei instituţii.”[24]

            O altă observație judicioasă a sa, pornind de la faptul că în România raporturile de putere dintre Preşedinte şi prim-ministru, precum şi dintre executiv şi legislativ au fost, nu de puţine ori, tensionate, chiar conflictuale, „aceste raporturi nu pot fi explicate numai prin intermediul normelor constituţionale. Există o serie de factori exogeni, extrem de importanţi, care au determinat o anumită practică politică. Ne referim aici la personalitatea preşedinţilor în funcţie, tipul de regim democratic anterior tranziţiei, clivajele societăţii româneşti în tranziţie, majorităţile parlamentare, coaliţiile legislative şi executive, gradul de fragmentare a partidelor etc. Asemenea factori, prezentaţi cu titlu exemplificativ, determină o serie de efecte care modifică modul în care se aplică regulile constituţionale şi modul în care funcţionează sistemul de guvernare…

Se poate afirma că o constantă a practicii politice decembriste a fost aceea căpreşedinţii au exercitat şi exercită o influenţă politică mult mai mare decât le conferă prerogativele constituţionale, uneori acţionând chiar în afara Constituţiei.„
[25]

De aceea, în practică, sistemul de guvernare nu a fost unul semiprezidențial atenuat, ci unul semiprezidențial accentuat, în care Președintele a avut un rol foarte important, uneori crucial. Bogdan Dima a identificat 7 elemente pentru a justifica acest punct de vedere.[26]

Am preluat de la Bogdan Dima acestă analiză pentru că mi s-a părut că ea reflectă sintetic și cu acuratețe felul în care normele constituționale[27] – pe de-o parte – și practica politică – pe de altă parte – au construit un sistem cu geometrie variabilă.