Cighid este numele unui centru de recuperare care provoacă groază și frică. Zeci de copii cu probleme grave de sănătate au fost chinuiți și maltratați mulți ani la rând. Condiții mizerabile, lipsa de igienă, violență și abuzuri erau la ordinea zilei într-o instituție de stat destinată copiilor cu handicap. Sîrmanca este unul dintre supraviețuitorii torturilor de la Cighid. Povestea tinerei este șocantă. Aceasta a făcut dezvăluiri cutremurătoare pentru ebihoreanul despre ororile trăite în lagărul de exterminare, unde copiii nedoriți erau înfometați, ținuți în frig și întuneric, dezbrăcați și fără să știe că pe lume există și afecțiune.
Cighid este numele unui Centru de Recuperare și Reabilitare pentru Persoane cu Handicap din Ghiorac, Județul Bihor. În perioada comunistă a devenit notoriu pentru condițiile inumane de cazare a bolnavilor, fiind asemănat cu un lagăr de exterminare. Între 1987 și 1989, aici au murit 137 de copii. Ororile de la Cighid, care au continuat și dupa decembrie 1989, s-au făcut cunoscute opiniei publice printr-un reportaj al televiziunii germane, Spiegel TV.
Printre copiii nedoriți, care au trecut prin ororile lagărului, se numără și Sîrmanca Beladi. Aceasta a ajuns la Cighid când a avut trei anișori, în 1988, după ce părinții ei, doi romi din Tinca, au abandonat-o la spital.
„Maică-mea mi-a povestit că aveam puroi în tot corpul, ardeam din cauza febrei și că m-a dus la spital, la Oradea. Ea zice că n-a vrut să mă părăsească și că spitalul m-a dat la Cighid, dar nu știu ce să cred, pentru că aveam deja 11 ani când m-a căutat acolo. Numai Cel de Sus știe care este adevărul”, spune Simi, cum o strigă apropiații.
Recunoaște că ororile prin care a trecut în castelul de la Cighid încă o bântuie. „Eram micuță, nu înțelegeam ce se întâmplă. Dar se comportau ca și cum nu le păsa de noi, mai rău decât cu animalele”, povestește Sîrmanca.
Sîrmanca își amintește că, la ora mesei, de două ori pe zi, o infirmieră venea cu farfuria cu mâncare și dădea câte o lingură fiecărui copil. Ei stăteau în pătuțurile cu gratii de fier și se bucurau că văd lumină.
„Țineau obloanele închise la geamuri, nu știam nici dacă e zi sau noapte. Și acum îmi e frică de întuneric. Cred că ne țineau așa ca să nu fim agitați”, mărturisește ea Bihoreanului. Nu-și amintește ca vreodată cineva să o fi luat în brațe.
A stat la Cighid până la 16 ani când, pentru că era capabilă să trăiască pe cont propriu, a fost mutată într-un centru din Oradea și a mers la școala profesională de bucătari. Tot atunci l-a cunoscut pe Zoli, un tânăr orădean care avea să-i devină soț, în 2007. „Ne-am cunoscut de Revelion, la o discotecă. Mi-a plăcut de el că era elegant și se comporta frumos cu mine”.
Simi este singura supraviețuitoare de la Cighid care are copii, niciunul dintre foștii ei colegi nefăcând acest pas: „Unii au în continuare viață grea, trăiesc pe străzi. (…) Când am aflat că sunt însărcinată, am spus că într-adevăr, există Dumnezeu. Am căzut în genunchi și am plâns”.
Șocul de a rămâne mamă singură a depășit-o. Și-a pierdut locul de muncă, pentru că la ora 12 trebuia să îi scoată pe copii de la grădiniță și de la școală. „M-am angajat la o altă firmă de curățenie, care mă cheamă când are nevoie de mine, dar asta se întâmplă rar și mă plătește doar cu 100 de lei”, a explicat tânăra.
Trăiesc doar din indemnizația de handicap a Sîrmancăi, ea având un ușor retard, și din alocațiile copiilor. În total, puțin peste 700 de lei pe lună, bani care nu-i ajung să plătească chiria, utilitățile, mâncarea.
„Mi-este foarte greu. Am datorii la chirie, curentul o să mi-l taie curând, cablu TV nu mai avem de mult. Sunt zile în care rămânem nemâncați”, a conshis Sîrmanca, citată de ebihoreanul.