Ileana Ivașcu, o bunică în vârstă de 84 de ani din Maramureș, este creatoare de conținut despre cărți pe rețelele sociale. Bunica influencer, vorbește din bucătăria ei, despre „Dune” și despre „Urzeala tronurilor”, despre merele căzute din cer ale lui Narine Abgarian și despre „Castelul” lui Kafka, despre încercările prin care trece Harry Potter.
Fie că sunt născute din imaginația unui scriitor american de SF sau că își au originile în copilăria unei scriitoare armene, personajele pare că își găsesc ușor locul în lumea bunicii, la fel de firesc cum o fac câinele său, pe nume Rufus, și pisicile de prin curte.
„Am vrut să-l ajut pe Harry Potter, dar n-am putut. Am vrut să-l scap de mătușa și unchieșul, dar n-am avut pe unde băga mâna prin carte, să-l scot, să-l fac să râdă, să se simtă bine”, a spus plină de umor bunica, într-o discuție pe Zoom cu Panorama.
„Îi aduceam cărți bunicii și ea le citea din scoarță în scoarță. Într-o zi, m-am gândit: ce-ar fi dacă aș filma-o vorbind despre ele și aș pune-o pe net? Mi-am întrebat prietenii ce cred despre asta, iar lor le-a plăcut foarte mult ideea”, își amintește nepotul, într-o discuție cu Panorama.
Astfel a apărut contul „Recenziile bunicii”, care a transformat-o pe Ileana Ivașcu în ambasadoare a lecturii în social media. „Am știut că mă filmează, dar am crezut că vrea să păstreze filmările, ca să le aibă după moartea mea. Când am aflat că le-a trimis în lumea largă, l-am sfădit (certat – n.r.)”, zice râzând bunica.
Atunci când s-a născut Ileana Ivașcu, în urmă cu mai bine de opt decenii, puțini își permiteau să-și țină copiii în școală, iar ea de abia a apucat să facă trei clase.
„Am fost o casă de copii la părinți și nu ne-au dat la școală. Fiecăruia i-au dat de lucru. Care cum a crescut, unul a mers cu vaca, unul a mers cu mieii, toți copiii au fost de folos. Nu i-a mânat mama la școală”, povestește bunica.
În cele trei clase primare, a învățat să citească bine și astfel s-a născut o pasiune care a putut înflori pe deplin de abia târziu, după ce a devenit ea însăși bunică.
În urmă cu câțiva ani, când încă mai putea lucra, se ducea uneori în casă să se mai odihnească 10 minute. Citea în acel răgaz și nu știa cum trece timpul. „Mă pierdeam în carte”, mărturisește.