Monica Iacob Ridzi, despre poezia câştigătoare la un concurs în penitenciar: Este emoție și gând. Aşa reuşesc să «evadez» şi să mă simt aproape de copiii mei, de soţul meu

Monica Iacob Ridzi, încarcerată la Spitalul Penitenciar Jilava, a publicat pe blogul ei „Poezie despre viaţă„, şi susţine că scriind reuşeşte ”să evadeze” şi să se simtă aproape de familie, dar şi să uite de durerile fizice. Cu această poezie, Ridzi a câştigat premiul al doilea la concursul „Poezie de puşcărie”. (Detalii AICI)

Fostul ministru al Tineretului și Sportului scrie despre poezie că este „emoţie şi gând”, reprezentând gândurile din primele zile după ce a fost încarcerată la Spitalul Penitenciar Jilava.

„Poezia pentru care am obţinut locul al doilea la concurs, intitulată «Poezie despre viaţă», este emoţie şi gând. Gândurile care mă frământă de când sunt în penitenciar. Am scris-o la începutul lui martie, în primele zile la Spitalul Jilava. Acum ar putea fi puţin altfel, dar atunci, în urmă cu mai bine de trei luni, aşa a fost. De atunci am scris sute de pagini: poezie, proză, cererea de graţiere, gândurile mele…”, scrie Monica Iacob Ridzi pe blogul ei.

Ea adaugă, totodată, că scrisul este un mijloc de evadare şi o face să se simtă mai aproape de familie.

„Din când în când fac pauză şi mă aşez pe pat, sperând că durerile cumplite pe care le resimt să se atenueze. Când simt că pot să mă ridic, continui să scriu. Aşa reuşesc să «evadez» şi să mă simt aproape de copiii mei, de soţul meu, de familia mea”, afirmă Ridzi pe blogul personal.

„Poezie despre viaţă” este scrisă de mână, pe două pagini, are zece strofe de patru sau şase versuri, în care Monica Iacob Ridzi vorbeşte despre condamnarea sa, despre dragostea pe care le-o poartă celor doi copii, care o fac să reziste, despre boală şi durerile pe care le îndură.

”Dau vieţii mele scurt răgaz/Un ceas/ Sunt stâncă, munte şi zăgaz/Nu voi ceda ce mi-a rămas”, este prima strofă a poeziei fostului ministru al Tineretului.

„Nu a contat că sunt un om drept/Că niciun leu nu am luat/Că nimeni nimic nu mi-a dat/Că atribuţiile mi le-am respectat/ (…)/Nu a contat că sunt un om nevinovat/Nu a contat că sunt un om bolnav/ Nu a contat că doi copii mici rămân fără mamă/(…) Gândul îmi zboară spre cei doi copii ai mei/Cei doi îngeraşi, Maria şi Andrei./Cu gândul la ei încerc să rezist/Deşi inima-mi plânge şi sufletul îmi este trist/Mă simt tot mai rău, slăbită, fără puteri/Îmi vine să plâng, am mari dureri/Încerc să rezist, dar îmi e foarte greu/Dacă voi muri mă rog ca de cei doi copii să aibă grijă Dumnezeu”, sunt alte două strofe din poezia lui Ridzi.

În textul de pe blogul său, Monica iacob Ridzi le mulțumește pentru sprijin poetului Dan Mircea Cipariu și jurnalistului Radu Moraru.

”Astfel de mesaje îmi dau putere să rezist, să lupt. Mă rog la Dumnezeu în fiecare clipă să primesc libertatea de a mă îngriji acasă de sănătatea mea și a copiilor mei, libertatea de a sta închisă acasă, într-o cameră, cu doi copii mici în brațe, să-i strâng la piept și să le spun în fiecare clipă cât de mult îi iubesc și cât de mult regret că au suferit din cauza mea. Nu îmi doresc o altfel de libertate. Acest lucru mă va urmări până mor. Și când voi muri, voi muri cu această durere în suflet, că doi copii mici și nevinovați au suferit pe nedrept și nu am putut fi lângă ei când au avut mai multă nevoie de mama lor. Mă rog la Dumnezeu ca măcar ei să mă ierte…”, scrie aceasta.

În prezent, pe rolul Tribunalului Ilfov se află un dosar prin care Monica Iacob Ridzi cere să-i fie admisă cererea de întrerupere a executării pedepsei de cinci ani de închisoare, la care a fost condamnatată pentru abuz în serviciu privind manifestările organizate în 2009 de Ziua Tineretului, pentru că suferă de numeroase afecţiuni medicale, printre care trombofilie şi leuconeutropenie.

”Așa au trecut 120 de zile în care nu am încetat să sper că în România anului 2015, voi găsi, la cel mai înalt nivel, omenia care ne-a lipsit în ultimii 10 ani. Nu am încetat să sper că în România anului 2015 există iertare. Sunt obligată să trăiesc cu această speranță. Cu speranța unui gest de clemență, care-mi va permite să-mi strâng copiii în brațe, tot timpul”, conchide ea.