Supraviețuitoare a incendiului: Fii-miu s-a apropiat mai mult de scenă. Am reușit să ieșim, era negru la față, dar nevătămat. Atât mi-a zis: "Am crezut că o să murim"

O supraviețuitoare a incendiului de vineri seara de la clubul Colectiv a povestit pe pagina de Facebook momentul groazei.

Prezentă la concert împreună cu soțul și fiul său, elev la o școală de rock, datorită pasiunii sale pentru tobe, femeia a reușit să se salveze din club, deși recunoaște că „am auzit o bufnitură înfundată şi am fost lovită de flăcări din spate. Am simțit că îmi arde părul în moalele capului şi am dus instinctiv mâna în păr să sting focul”.

Tânăra scrie că „de Goodbye to Gravity am auzit prima oară acum câteva luni, la festivalul I am the Rocker. Ne-au plăcut. Când am aflat că lansează un nou album, am fost toți de acord să mergem să-i vedem„.

„Nu mai fusesem în Colectiv. Nu ştiam nici unde e. Am ajuns cu GPS-ul. Nu aveam de unde să ştim câte ieşiri de urgență au sau nu au. Câte alarme de incendiu au sau nu. Nici măcar nu am reținut de pe afiş că vor avea show de artificii. Ne-am dus la un concert. Atât. Concertul era programat să înceapă la orele 9, dar a început după 9 jumate. Era vineri seară, nu era în miezul nopții, ne-am gândit că în jur de 11 vom fi acasă. Fii-miu are program de dormit: la 10 în timpul săptămânii şi 11 – 11 jumate în weekend. Şi noi muncim foarte mult şi nu rezistăm mai târziu„, își explică prezența.

„Era fum de țigară în club, da. Nu mi-a placut asta, desigur. M-am bucurat că ne-am aşezat în dreptul uşii şi mai venea câte o boare de aer curat din când în când. M-am gândit că o să stăm o oră şi plecăm. (…) După primele 2 melodii, fii-miu s-a apropiat mai mult de scenă. Voia să-l vadă mai bine pe toboşar, probabil, aşa cum face mereu. Vali s-a dus lângă el. Eu am rămas acolo, în dreptul uşii. Mă dureau spatele şi picioarele si chiar aveam de gând să le spun băieților să plecăm in jur de 22:30„, continuă aceasta.

„Când a izbucnit incendiul şi am auzit pe cineva din spatele meu spunând „Trebuie să ieşim”, m-am uitat la Vali. Şi el s-a uitat la mine. Am văzut cum l-a luat pe fii-miu de mână şi mi-a făcut semn cu capul să ies. M-am întors către uşă. Am făcut trei-patru paşi şi am ieşit pe prima uşă, cea care dădea în vestibul. În momentul acela, tavanul era deja în flăcări. Toată lumea a pornit, panicată, către ieşire. Am fost împinsă foarte violent şi lipită de perete, chiar în cadrul din dreapta al uşii. Am crezut că mă vor strivi. Am aruncat o privire rapidă în spate, chiar înainte de a fi luată pe sus de puhoi şi i-am zărit pe băieți în dreapta mea, un pas mai în spate. Am crezut că vor ieşi imediat după mine. Cineva, care stătea cu fața către bar şi cu spatele către ieşire, încercând să dirijeze ieşirea oamenilor, m-a împins afară, zicând: „Fiți calmi, altfel murim cu toții!”.

Am ieşit afară. Am făcut 2 paşi. „Doamne, ce nebunie!”, mi-am zis. Apoi am auzit o bufnitură înfundată şi am fost lovită de flăcări din spate. Am simțit că îmi arde părul în moalele capului şi am dus instinctiv mâna în păr să sting focul. Apoi… beznă. Nu îmi venea să cred… doar eram afară şi strada era luminată. Am tras aer în piept şi am simțit că mă arde până în măduva oaseleor. O gură, atât am luat. Apoi am paralizat.

Am întins mâna în față bâjbâind după un reper. M-am prins de geaca cuiva din fața mea. Părea o geacă de piele. Persoana respectivă alerga şi m-a târât după ea câțiva paşi, după care i-am dat drumul. Apoi s-a făcut lumină. Şi aer. M-am uitat în jur după băieți. Nu se vedeau nicăieri. Alergam doi-trei paşi şi mă opream, iarăşi şi iarăşi să mă uit în jur după ei.

Din spate m-a ajuns un băiat cu un tricou alb din care mai rămaseseră doar mânecile şi gulerul din jurul gâtului. Pielea de pe pieptul lui era arsă şi avea bucăți de tricou arse lipite de piele. În cap nu mai avea nici un fir de păr şi era ars pe față.

Apoi m-a ajuns un altul care alerga disperat fără să îşi dea seama că avea glezna de la piciorul drept în flăcări . L-am oprit şi i-am spus: „Vezi că arzi!” S-a mai oprit cineva şi l-a ajutat să îşi stingă blugii care ardeau. Am ajuns până la ieşirea din gang. Mi-am dat seama că băieții nu ar fi plecat aşa departe făra mine şi m-am întors în fugă înapoi. M-am intersectat cu alți răniți, dar nu am mai observat detalii. (…)

Am încercat să ajut o fată care era prinsă sub toți ceilalți. Era brunetă, cu părul lung. Avea picioarele înauntru şi bustul afară, era pe burtă şi cu mâinile întinse în față. Se uita fix la mine, făcând eforturi să îşi țină capul ridicat. Cineva striga: „Nu trageți că le rupeți mâinile! Luați-i mai întâi pe cei de sus.” M-am învârtit buimacă în loc, încercând să îi zăresc pe ai mei printre cei din grămadă. Am mai alergat o dată până la colț, m-am întors. Mă uitam în toate părțlie. Apoi l-am zărit pe Vali. Era negru la față, plin de funingine şi avea ochii roşii. Stătea aplecat, cu palmele pe genunchi şi gâfâia, tuşea şi scuipa. S-a prâbuşit in fund, lângă un perete. Fii-miu era lângă Vali, în picioare, negru şi el la față dar nevătămat.
L-am luat în brațe şi l-am întrebat apoi, uitându-mă în ochii lui: „Eşti bine?” Mi-a zis atât: „Am crezut că o să murim.”

Restul e istorie„, a detaliat femeia.