La fiecare început de an, credincioșii ortodocși aduc acasă sticluțe cu Agheasma Mare, apă sfințită cu ocazia Bobotezei, sărbătoarea care comemorează Botezul Domnului în râul Iordan.
Această apă sfântă poartă o încărcătură spirituală aparte, fiind considerată un har care aduce binecuvântare atât celor ce o consumă, cât și celor care o folosesc pentru a-și stropi casa sau pe cei dragi.
Agheasma Mare se deosebește de cea mică prin solemnitatea și intensitatea slujbei de sfințire, care include rugăciuni și cântări speciale ce evocă direct Botezul lui Iisus. Originile acestui ritual se regăsesc în Ierusalim și s-au răspândit în Antiohia, Constantinopol și în Asia Mică, având o vechime impresionantă.
Este indicat ca Agheasma Mare să fie consumată în primele opt zile după Bobotează, adică între 6 și 14 ianuarie, de preferință pe stomacul gol, înainte de a primi anafura. În această perioadă, nu este necesară spovedania sau ținerea postului pentru a beneficia de efectele sale.
Acest interval de opt zile are o simbolistică profundă, reprezintă veșnicia și desăvârșirea spirituală. După această perioadă, consumul Agheasmei Mari este permis doar cu binecuvântarea preotului și implică respectarea postului și spovedaniei. Excepții pot fi făcute în situații de boală sau neputință, la recomandarea clericului, potrivit Cancan.
Există o credință greșită conform căreia puterea aghiasmei se amplifică dacă sticlele de apă sfințită sunt amestecate. Realitatea este că Agheasma Mare nu trebuie combinată cu aghiasma mică sau cu alte recipiente adunate din mai multe biserici. Fiecare sticlă este încărcată individual cu harul Duhului Sfânt, iar efectele sale nu se cumulează prin amestec.
Această apă sfântă are puterea de a curăța sufletul și trupul, de a proteja locuința împotriva energiilor negative și de a vindeca boli, sprijinind credinciosul în lupta sa spirituală.
Pentru ca Agheasma Mare să-și păstreze proprietățile, ea trebuie adusă în recipiente curate, cu dop bine închis și depozitată într-un loc uscat. Dacă apa începe să capete un miros neplăcut, acest lucru indică impurități intrate în sticlă sau o curățare insuficientă. În acest caz, apa sfințită nu se aruncă în chiuvetă sau la gunoi, ci se toarnă într-o apă curgătoare, pe pământ sau la rădăcina unui copac, urmând astfel tradiția de a păstra sfințenia apei.