Sfinții doctori fără de arginți Chir și Ioan, pomeniți pe 31 ianuarie. Vindecători ai trupului și sufletului, martirizați pentru credință

Biserica Ortodoxă îi pomenește, la data de 31 ianuarie, pe Sfinții Mucenici Chir și Ioan, cunoscuți drept „doctori fără de arginți”, pentru că vindecau bolnavii fără a cere plată. Cei doi au trăit în vremea persecuțiilor declanșate de împăratul Dioclețian și au fost martirizați pentru credința lor, după ce au încurajat o familie de creștini să nu se lepede de Hristos.

Sfântul Chir, medicul din Alexandria

Sfântul Chir a trăit la sfârșitul secolului al III-lea și începutul secolului al IV-lea, în timpul domniei împăratului roman Dioclețian (284-305), o perioadă marcată de persecuții violente împotriva creștinilor. Era medic în Alexandria și era cunoscut nu doar pentru priceperea sa în tratarea bolilor trupești, ci și pentru grija față de vindecarea sufletelor, scrie Agerpres.

Potrivit „Vieților Sfinților”, Chir își practica meseria fără a cere plată, folosind atât știința medicală, cât și credința creștină:

„El era slăvit cu meșteșugul de doctor și se tămăduiau de către el bolile trupești, neluând plată, iar cu cuvintele sale cele de Dumnezeu insuflate și cu chipul vieții sale celei îmbunătățite tămăduia sufleteștile neputințe ale oamenilor”.

Sfântul Ioan, ucenicul care i-a urmat viața

Faima Sfântului Chir a ajuns până în Edesa, în Siria, locul de origine al Sfântului Ioan. Dorind să îi urmeze exemplul, Ioan a plecat în căutarea acestuia, hotărât să îi devină ucenic. După ce nu l-a găsit în Alexandria, a aflat că se află în Arabia și a mers acolo fără ezitare.

„Drept aceea a mers mai întâi în Alexandria, căutând pe cel dorit, dar neaflându-l acolo, cu dinadinsul întreba despre dânsul unde este. Și înștiințându-se că este în Arabia, a mers acolo cu sârguință și, găsindu-l, s-a lipit de dânsul cu tot sufletul; apoi, s-a făcut singur văzător al minunilor aceluia, și următor al vieții lui celei îmbunătățite”.

Vindecare, propovăduire și martiriu

Cei doi sfinți mergeau împreună prin sate și orașe, propovăduind Evanghelia și vindecând bolnavii, fără a cere bani pentru ajutorul oferit. Misiunea lor a atras însă atenția autorităților romane. Atunci când o femeie creștină, Anastasia, a fost arestată împreună cu cele trei fiice ale sale, Teoctista, Teodosia și Eudoxia, și silită să se lepede de credință, Chir și Ioan au mers la temniță pentru a le încuraja.

Gestul lor a dus la arestarea și torturarea lor. „Viețile Sfinților” descriu pe larg chinurile îndurate:

„Bătându-i cu bicele, sfărâmându-i cu toiegele, arzându-i cu făclii și mădularele cele arse udându-le cu oțet și cu sare. Apoi, frecându-le cu pânze aspre de păr, le udau picioarele cu smoală fiartă; și au pus asupra lor toate scornirile chinurilor, nelăsând nici o tiranie; pe de o parte ca să le izbândească îndrăznirea lor și să le zdrobească bărbăția, iar pe de alta să înfricoșeze pe fecioarele cele tinere și pe maica lor, care priveau la acea cumplită chinuire. Dar nimic n-a sporit chinuitorul urâtor de Dumnezeu, pentru că nici bărbăția sfinților răbdători de chinuri n-a putut s-o clintească, nici pe fecioare și pe maica lor să le înfricoșeze”.

Moartea ca mărturisire a credinței

Aceleași torturi au fost aplicate și fetelor Anastasiei, cea mai mare având doar 15 ani, iar cea mai mică, 11. Cu toate chinurile, nici ele, nici mama lor nu au cedat. Mai întâi au fost ucise sfintele mucenițe, apoi Sfinții Chir și Ioan, care au primit mucenicia prin tăierea capetelor, rămânând în tradiția creștină ca modele de credință, jertfă și milostenie.