Sfântul Cuvios Martinian, pomenit pe 13 februarie. Viața ascetului care a fugit de ispite până la capăt

Calendarul creștin-ortodox îl pomenește la 13 februarie pe Sfântul Cuvios Martinian, unul dintre marii nevoitori ai pustiei, model de luptă duhovnicească și de înfrânare. Viața sa, marcată de aspre încercări și ispite, rămâne o pildă despre statornicie și credință neclintită.

25 de ani de nevoință în pustie

Potrivit relatărilor din Viețile Sfinților, aproape de cetatea Cezareei Palestinei se afla un munte numit „locul Corabiei”, unde s-au nevoit mulți pustnici. Acolo s-a retras și tânărul Martinian, scrie Agerpres.

„Aproape de cetatea Cezareei Palestinei este un munte, care se numește locul Corabiei, în care s-au nevoit mulți viețuitori în pustie. Într-acela a fost fericitul și vrednicul de laude Sfântul Martinian, monahul, cel plin de dumnezeiescul har și care din copilărie bine s-a deprins cu viața monahicească pentru că, din tinerețe iubind pe Dumnezeu, în mare nevoință a intrat, luptând asupra vrăjmașului”.

La doar 18 ani, a părăsit cetatea și „toată gâlceava lumii”, alegând viața liniștită și aspră a pustiei. Timp de 25 de ani a trăit în asceză, dobândind darul tămăduirii, iar mulți bolnavi se vindecau prin rugăciunile sale.

Ispite cumplite și fuga de păcat

Viața sa nu a fost lipsită de încercări. Cea mai mare ispită a fost patima desfrânării. Pentru a birui ispita, într-un moment de cumpănă, Sfântul Martinian s-a aruncat în foc, alegând suferința trupească în locul căderii sufletești.

După acest episod, s-a retras pe o insulă izolată, unde primea de două-trei ori pe an pâine și apă de la un marinar. Acolo a continuat viața de nevoință, până când un naufragiu i-a adus înainte o nouă încercare: o tânără, singura supraviețuitoare, a ajuns la stânca pe care trăia.

Sfântul i-a lăsat adăpostul și hrana, iar el s-a aruncat în mare.

„După rânduiala lui Dumnezeu, l-au luat doi delfini pe spatele lor și-l purtau; iar fecioara, văzându-l ducându-se pe deasupra apei, privea la dânsul până ce a pierit din ochii ei și a fost dus fericitul de acei doi delfini la uscat. Ieșind pe pământ, s-a rugat Domnului, zicând: ‘Te laud pe Tine, Doamne, Dumnezeul meu, că ai arătat mila Ta spre mine nevrednicul, dar nu mă lăsa până la sfârșit, Iubitorule de oameni’. Și-și zicea în sine: ‘Ce să fac nu știu, căci în munți și în pustietăți nu mă lasă diavoleasca vrăjmășie; căci iată și în mare nu m-au lăsat. Nu știu ce voi face’. De acum este bine să învăț cuvintele Evangheliei și să le fac pe ele pentru că Domnul învață astfel: ‘Când vă vor goni din cetatea aceasta, fugiți în cealaltă, căci, amin grăiesc vouă, nu veți sfârși cetățile lui Israel’ ”.

Sfârșitul în pribegie

După acest moment, Sfântul Martinian a ales viața de pribegie. Nu purta nici toiag, nici traistă, nici pâine, nici bani. Unde găsea un om bun, acolo era găzduit; unde îl prindea noaptea, acolo se odihnea.

Timp de doi ani a cutreierat cetăți și sate, până când a ajuns la Atena. Cunoscându-și mai înainte sfârșitul, a intrat într-o biserică și acolo și-a dat sufletul.

Pomenirea sa din 13 februarie rămâne o chemare la statornicie, curaj și fugă de ispită, indiferent de locul în care aceasta ne întâmpină.