“Comitetul Isărescu şi democraţia trimisă în vacanţă”: 9 tehnocrați vor impune Guvernului proiecte de lege, în timp ce cetățenii obișnuiți au nevoie de 100.000 de semnături pentru o inițiativă legislativă

E vară, lumea e cu gândul la vacanțe, plecări și distracție. Decidenții noștri s-au gândit să trimită și democrația în vacanță. O vacanță din care s-ar putea să nu se mai întoarcă vreodată, scrie Viorica Stoiciu, într-un editorial pentru România Curată

Este vorba despre un un  proiect de lege privind supravegherea macroprudențială a sistemului financiar național. Potrivit acestuia, va fi creat un comitet cu un nume la fel de pompos ca cel al proiectului de lege –  Comitetul National pentru Supraveghere Macroprudenţială.  În mod concret, acest comitet va fi responsabil de salvgardarea stabilității financiare și va fi format din reprezentanți ai BNR, ai ASF și ai Guvernului. Președinte va fi nimeni altul decât președintele  BNR, adică Mugur Isărescu. Rolul acestui „comitet al înțelepților” va fi acela de a emite recomandări și avertizări, iar destinatarii săi, printre care Guvernul României, au obligația, potrivit proiectului de act normativ, să adopte măsurile recomandate, în cazul Guvernului prin inițierea de proiecte legislative. Tradus pe înțelesul tuturor, asta înseamnă că cele 9 persoane care vor forma consiliul general al Comitetului vor căpăta indirect, dar de facto, dreptul la inițiativă legislativă. 9 tehnocrați vor putea, practic, impune Guvernului să inițieze proiecte de lege, în timp ce cetățenii obișnuiți au nevoie de nici mai mult, nici mai puțin, de 100.000 de semnături pentru o inițiativă legislativă. Dar se pune întrebarea – cei 9 tehnocrați, pe cine reprezintă ei? Care e legitimitatea lor democratică, cine îi alege și în numele cui decid? Cine îi va controla? În fața cui vor răspunde? Evident, în fața nimănui. Nici măcar în fața legii, pentru că, în conformitate cu  proiectul de lege, activitatea din cadrul consiliului general al Comitetului nu atrage o stare de incompatibilitate ori de conflict de interese în sensul prevăzut de Legea nr.161/2003 privind prevenirea și sancționarea corupției ori cel prevăzut în legile speciale care guvernează statutul autorităților din care fac parte aceste persoane.

Tirania tehnocraților?

Proiectul de lege nu e o excepție, ci se înscrie într-o tendință tot mai accentuată de marginalizare a democrației și de substituire a instituțiilor reprezentative prin corpuri de experți nealeși, nereprezentativi și necontrolați democratic.  Și nu e vorba doar de România, ci de întreaga Europă, care se transformă din ce în ce mai mult într-o anexă a industriei financiare reprezentate printr-o nouă castă – tehnocrația. O castă care efectiv șterge pe jos și dă de pământ cu rezultatele alegerilor democratice, impunând șefi de guverne nealeși, cum a fost cazul Italiei sau Greciei, care decide în spatele ușilor închise viitorul națiunilor și viitorul Europei. Într-un recent articol din Le Monde Diplomatique, fostul Ministru de Finanțe al Greciei, Yanis Varoufakis, povestește cum președintele Eurogrupului, Jeroen Dijsselbloem, a convocat în seara de 27 iunie 2015 o întâlnire a membrilor grupului, la care nu a invitat reprezentanții Greciei. Atunci când Varoufakis a protestat cerând clarificări legale, răspunsul pe care l-a primit a fost acesta – Eurogrupul nu are existență legală! E vorba de un grup informal, prin urmare nici o lege scrisă nu limitează acțiunea președintelui. Și totuși, Eurogrupul, această adunare informală, decide în acest moment soarta  statelor. Oare aceasta e Europa pe care ne-o dorim, la care au visat fondatorii ei? Inutil să mai spunem că proiectul de lege care prevede crearea “comitetului celor 9 înțelepți” este consecința unor regulamente și recomandări europene.  Nu mai este un secret că Uniunea Europeană s-a transformat într-o mașinărie ultra-liberală în care decizia politică și guvernanța economică sunt  tot mai separate.

Noi, în România, asezonăm această tendință europeană cu ceva condimente locale, cum ar fi, de exemplu, receptivitatea docil-colonială în fața unor inițiative private, precum  Coaliția pentru Dezvoltarea României sau  predilecția pentru un stat securist, ce conferă un rol din ce în ce mai mare serviciilor secrete. Deși avem asociații patronale reprezentative la nivel național, care promovează  interesele capitalului și ale angajatorilor, Guvernul României semnează  acorduri de colaborare cu o inițiativă economică privată a com­paniilor și băncilor românești cu capital străin – Coaliția pentru Dezvoltare. În 10 luni, de când a fost creată Coaliția, aceasta a fost consultată de aproape 20 de ori, în timp ce Consiliul Național Tripartit pentru Dialog Social, creat în 2011, din care fac parte și patronatele reprezentative la nivel național, abia dacă s-a întrunit de câteva ori! Nici serviciile nu stau degeaba – conform noii Strategii de Apărare, cultura, educația și demografia au devenit recent, sub aplauzele entuziaste ale unor naivi, componente ale securității naționale, rezultatul fiind acela că atât SRI, cât și CSAT – ambele instituții complet netransparente și sustrase oricărui controlul democratic – vor putea interveni direct în chestiuni legate de aceste domenii. Nu se știe cum, tot SRI și-a tras în portofoliul său de activități lupta împotriva corupției, proclamând fenomenul corupției o „amenințare la adresa securității naționale”. Modalitatea prin care SRI înțelege să se implice în lupta împotriva corupției ridică multiple semne de întrebare și naște, pe bune dreptate, așa cum a arătat Uniunea Națională a Judecătorilor din România o suspiciune rezonabilă de implicare a SRI în actul de justiție dincolo de limitele legii.

Grupuscule informale, în care se amestecă oameni de afaceri, bancheri influenți și servicii secrete  – iată gașca ce se erijează în promotor al binelui public, sub titulatura de tehnocrație. Ascensiunea lor este direct proporțională cu reculul democrației – orice porțiune de teren câștigată de ei e o pierdere pentru democrație. Grav este că procesul de  marginalizare  a democrației are loc pe fondul unei pierderi de legitimitate a instituțiilor democratice – Parlamentul, Guvernul, partidele politice au ajuns la cele mai joase niveluri ale încrederii din ultimele decenii, în timp ce încrederea în instituțiile nealese, cum e armata, SRI,  DNA e în creștere, laolaltă cu preferința pentru un premier tehnocrat. Și asta atât în România, cât și în Europa. Oare ar trebui să ne mire această pierdere a legitimității instituțiilor democratice?

Politicul, în subordinea economicului

Nu. La ce altceva ne-am fi putut aștepta ? Începând cu mijlocul anilor 70, sub presiunea șantajului exercitat de capital, atât în Europa cât și în SUA, instituțiile specifice democrației reprezentative au încetat să mai livreze bunurile publice și prosperitatea pe care le așteptau cetățenii lor. Apogeul ascensiunii neoliberalismului fost atins în criza din 2008. În România, guvernarea democratică nu și-a îndeplinit niciodată promisiunea de mai bine făcută în 1989 – după 25 de ani, puterea de cumpărare a românilor a crescut cu ceva mai mult de un sfert, dar rata efectivă de taxare a salariaților s-a dublat din 1989 încoace (de la 13,4% la 27%), inegalitatea a crescut, accesul la bunurile publice s-a diminuat. Se creează, și la noi, și în Europa, impresia că guvernele și instituțiile alese democratic nu mai acționează în interesul cetățenilor. Și pe bună dreptate. Politicienii au devenit bufonii capitalului – iar termeni precum politizare sau politică au devenit sinonime cu neseriozitatea, minciuna și corupția. De mai bine de 40 de ani încoace, economicul și-a subordonat încontinuu politicul, golindu-l de sens și deschizând astfel drumul către marele vis al neoliberalismului – ocuparea  spațiului unde se iau deciziile de o elită restrânsă. Această elită  se erijează sub titulatura pretins neutră de tehnocrat preocupat de stabilitatea financiară, de securitatea națională, de riscurile sistemice sau riscurile la adresa securității țării. Folosirea manipulativă a cuvintelor precum riscuri și stabilitate își găsește un ecou puternic în mentalul unei populații amenințate de o insecuritate economică crescândă, făcând-o să accepte fără nici o rezistență, ca sub imperativul urgenței, cedarea unor  spații de decizie în mod tradițional rezervate instituțiilor democratice, reprezentative. Versiunea de sistem politic către care ne îndreptăm este aceea în care puterea este organizată în jurul unui principiu oligarhic-tehnocrat, democrația se reduce le libertăți economice și din care drepturile politice și sociale sunt evacuate. O societate în care piața nu va mai fi îngrădită de politic, pentru că politicul i-a fost subordonat, în care vocea cetățenilor va deveni din ce în ce mai irelevantă, fiind înlocuită cu vocea tot mai puternică piețelor.

Unii se tem că democrația se autodistruge. Că revendicările crescânde ale majorității vor propulsa guverne care vor adopta măsuri populiste, ce vor duce la îndatorări peste măsură ale guvernelor si, în cele din urma, la prăbușiri ale economiilor naționale. Dar nu există nici o dovadă empirică care să ateste vreo legătură între cheltuielile sociale și gradul de îndatorare al statelor – din contra, statele din sudul Europei, care sunt cele mai apăsate de datoria publică, sunt și cele care aveau cheltuielile sociale cele mai mici. Ceea ce vedem este exact opusul – statele cele mai îndatorate sunt cele care au cele mai dezvoltate sectoare financiare; există o corelație directă intre dimensiunea sectorului financiar și datoria publică. Nu revendicările sociale sau salariale ale majorității au pus presiune pe state și bugete, ci acordarea de tot mai multe privilegii capitalului financiar – mai întâi, prin scăderea continuă a impozitării marelui capital, care a dus la diminuări ale încasărilor statului și respectiv, îndatorarea sa, iar apoi, după 2008, prin  nevoia de a salva marele capital ajuns la ananghie, reprezentat de  câteva bănci considerate  too big to fail. Democrația nu se autodistruge prin vocea poporului. Ea este trimisă în vacanță de către o elită economică  din ce în ce mai puternică – o vacanță care i-ar putea deveni și mormântul.