Nicolae Manolescu comentează, într-un articol postate pe site-ul Adevărul, problema plagiatelor și mai ales încercările de detectare a acestora. Criticul literar subliniază și că în cazul coordonatorilor tezelor care s-au dovedit a fi plagiate nu au existat sancțiuni, deși autorii acestora s-au ales cu retragerea titlurilor.
Manolescu precizează că lupta împotriva acestui fenomen a ajuns într-un impas din cauza softurilor scumpe care ar trebui să ajute la depistarea lucrărilor plagiate și își exprimă convingerea că nici cel mai sofisticat soft de acest gen nu va fi capabil vreodată să identifice cu adevărat un plagiat.
”Lupta contra plagiatului ca fenomen s-ar fi împotmolit, din câte citeam într-un ziar cu ceva timp în urmă, din cauza softurilor scumpe, ale căror costuri (30.000 de euro pe an) universităţile nu şi le pot permite. (…) În momentul de faţă, se recurge la şase softuri diferite aprobate de CNATDCU. Părerile despre performanţele acestora sunt extrem de diferite. Sunt specialişti care apreciază bunăoară softul SemPlag ca fiind capabil să rateze doar în 1% din cazuri, ceea ce mi se pare olecuţă exagerat, şi alţii care pretind despre acelaşi că ratează în 98% din cazuri, ceea ce mi se pare încă şi mai exagerat. (…) Dificultatea constă în faptul că limbajul din orice domeniu ştiinţific conţine un număr destul de mare de elemente comune, care se regăsesc firesc în toate enunţurile, ceea ce nu înseamnă neapărat că au fost împrumutate mot-à-mot dintr-un alt text. Pur şi simplu, destule enunţuri nu pot fi formulate decât în mod asemănător sau chiar identic. Şi nu mă refer la prepoziţii sau conjuncţii, aşa numitele elemente de legătură, dar şi la expresii stereotipe prin natură. Nici un soft nu e capabil să facă diferenţa. Plagiatul fiind o chestiune de cuvinte, nu de idei, dificultatea cu pricina e lesne de înţeles. Aşa se explică, de exemplu, „ciudăţenia” ca o lucrare să fi fost declarată plagiată doar în proporţie de 4-5%.
Stricto sensu, plagiatul trebuie considerat în integralitatea lui, când numeroase fraze coincid pe o canava similară. (…) În ce mă priveşte, am în această chestiune, o părere diferită de aceea susţinută de majoritatea comentatorilor: întrevăd în plagiat un fenomen de natură umană, nu unul ţinând de tehnologia pe care internetul o furnizează plagiatorilor de a-şi însuşi ceva care nu le aparţine. Sunt convins şi că nici cel mai sofisticat soft de calculator nu va fi vreodată capabil să identifice cu adevărat un plagiat. Rezolvarea nu va veni, oricât ar evolua motoarele de căutare, de la programele de calculator. Va veni, dacă va veni, de la oameni”, a scris criticul literar.
Nicolae Manolescu mai precizează că de-a lungul activității sale a coordonat zeci de teze de doctorat și mii de lucrări de licență și de grad I didactic și că a întâlnit „un procent minim de copy paste”, fără ca acele teze să fi fost unele originale.
”Dar nu era vorba de plagiat, ci de compilaţie. Deosebirea este că o compilaţie spune un lucru care s-a mai spus, dar în alte cuvinte. Tema fiind, desigur, aceeaşi. Compilaţiile abundau îndeosebi în lucrările de grad I”, notează Manolescu.
Criticul oferă și câteva explicații în legătură cu modul în care se redactează o teză de doctorat, indiferent de domeniu.
”Sunt câteva reguli simple. Simplissime aş zice. Prima este ca tema să fie propusă de doctorandul însuşi. Care ştie cel mai bine ce e capabil să facă. A doua este ca acela care o coordonează să accepte tema, să fie competent el însuşi în domeniul cu pricina. În al treilea rând, candidatul să vină cu o bibliografie minimă, pe care coordonatorul s-o aprobe şi s-o completeze. Ceea ce presupune că amândoi ştiu exact cine, unde şi când a mai tratat subiectul. (…) Numai dacă nu eşti competent în domeniu sau accepţi o teză a cărei bibliografie o ignori, te poţi lăsa păcălit. Mai există, desigur, şi cazul celor care acordă titlul, fără a fi citit teza. Doar că în comisie mai sunt trei profesori, doi de la alte universităţi, care, la rândul lor, au obligaţia de o fi citit. Dacă nu e complicitate în neprofesionalism, e corupţie. Tertium non datur”, mai scrie Manolescu.
De asemenea, acesta atrage atenția asupra faptului că deși plagiatorii dovediți au fost sancționați cu retragerea titlului, penalizări nu au existat și în cazul celor care le-au coordonat tezele.
”Fenomenul ca atare al plagiatului devine preocupant când aceste reguli fireşti sunt încălcate. Este motivul care mă face să nu pricep în ruptul capului de ce plagiatorilor deja descoperiţi şi penalizaţi cu retragerea titlului nu le-a urmat nici un singur coordonator, tocmai acela responsabil cu acordarea titlului. Nici măcar unul singur care, ca fostul general Oprea, coordonator al nenumărate teze, care fusese el însuşi dovedit ca plagiator şi i se retrăsese titlul. În frivolitatea ei, mass-media a invitat la dezbateri pe te miri cine, dar nici măcar pe un singur coordonator de doctorat. Nu de alta, dar ca să-i afle părerea”, a conchis Nicolae Manolescu.