Animalele care „plâng” după partener. Studiul care schimbă tot ce știam despre coioți

Pierderea unui partener de viață este considerată una dintre cele mai dureroase experiențe umane. Cercetările recente arată însă că suferința profundă cauzată de despărțire nu este exclusiv umană. O specie considerată adesea oportunistă și lipsită de atașament, coioții, formează relații monogame pe viață și manifestă comportamente care pot fi interpretate drept doliu atunci când își pierd partenerul.

Timp de decenii, s-a crezut că animalele funcționează exclusiv pe baza instinctului, iar legăturile lor sunt ușor de înlocuit. Studiile din ultimii ani contrazic însă această perspectivă, cel puțin în cazul coioților.

Monogamia, o raritate în lumea mamiferelor

Monogamia strictă este extrem de rară în rândul mamiferelor. Specialiștii estimează că doar 3-5% dintre specii sunt cu adevărat monogame, iar chiar și în aceste cazuri apar frecvent „abateri” genetice, scrie Click.

În timp ce lupii pot forma perechi stabile, fidelitatea lor nu este întotdeauna completă. În schimb, în cazul coioților, datele științifice arată o situație surprinzătoare. Un studiu publicat în 2012, coordonat de ecologul Stan Gehrt, profesor la The Ohio State University, a analizat populații de coioți urbani din zona orașului Chicago.

Rezultatele au fost clare: toate cele 18 perechi studiate, care aveau împreună 96 de pui, au demonstrat fidelitate genetică absolută. Niciun indiciu de reproducere în afara perechii. Datele colectate pe parcursul următorilor zece ani au confirmat aceeași concluzie.

O relație stabilă, chiar și în mediul urban

Această formă rară de atașament, cunoscută sub numele de monogamie genetică, aduce beneficii clare pentru supraviețuire. Masculii participă activ la creșterea puilor, iar perechea își apără teritoriul împreună.

Chiar și în mediul urban, unde oportunitățile de a schimba partenerul sunt numeroase, coioții aleg stabilitatea. Relația nu este una temporară, ci o structură socială fundamentală pentru specie.

Ce se întâmplă când partenerul moare

Singura situație în care această regulă se rupe este moartea partenerului. Atunci, comportamentul coioților se schimbă vizibil. Indivizii rămași singuri devin letargici, mănâncă mai puțin și emit urlete lungi, descrise de cercetători ca un fel de „plâns”.

În unele cazuri, coioții văduvi se întorc repetat în zonele unde partenerul a fost văzut ultima dată. Fără a atribui intenții umane acestor comportamente, cercetătorii susțin că ele indică o ruptură reală în viața socială a animalului.

Doliul lasă urme în creier

Neurobiologul Sara Freeman, profesor asociat la Utah State University, studiază de peste șase ani baza biologică a acestor legături. Cercetările sale, desfășurate la National Wildlife Research Center, arată că pierderea partenerului produce modificări măsurabile în creier.

Analizele au indicat o creștere a receptorilor pentru hormonul stresului în zone asociate mirosului și memoriei, precum tractul olfactiv și hipocampul. Ipoteza cercetătorilor este că doliul accentuează procesarea amintirilor și a indiciilor senzoriale legate de partener.

De ce contează aceste descoperiri

Importanța studiilor depășește biologia animală. Oamenii și coioții împărtășesc mecanisme hormonale similare de atașament și răspuns la stres, iar aceste observații ar putea contribui la o mai bună înțelegere a doliului uman.

Există și o miză importantă pentru conservare. Coioții sunt frecvent vânați, iar eliminarea unui individ dintr-o pereche poate destabiliza întreg teritoriul. Înțelegerea structurii lor sociale ar putea duce la strategii mai eficiente de coexistență între oameni și aceste animale.