„Gata, Doamne, aici o să mor. Efectiv m-am împăcat cu ideea că o să pier acolo. Asta e o loterie, e 6/49, ai sau nu ai noroc”. Detalii CUTREMURĂTOARE din seara tragediei scoase la suprafață de unul dintre supraviețuitori (FOTO)

Cristian Matei, jurnalist și supraviețuitor al incendiului din Colectiv a vorbit într-un interviu pentru Gândul.info în care povestește despre cum s-a schimbat viața sa în urma tragediei de anul trecut.

„Mi-am impus singur, fără sfatul cuiva să nu evit niciodată acest subiect, să nu mă prefac că nu a existat. Vorbesc despre asta, îmi aduc aminte despre asta, am acea filmare făcută de mine, am văzut imaginile dar nu am ascultat, într-adevăr, pentru că nu vreau să mai aud ţipetele alea, chiar nu cred că mai suport să aud strigătele celor care erau acolo. (…) Nu m-am speriat pentru că m-am gândit că este un simplu foc. M-am gândit atunci ce se poate întâmpla? Ia foc, OK, o să fie un incendiu, dar ies frumos pe uşă şi am scăpat de tot”, a spus Cristian Matei.

Acesta povestește cum s-a întâmplat totul și cum a crezut că acea zi va fi ultima din viața sa.

„Era întuneric, repet, nu vedeam nimic şi am simţit că sunt blocat de la brâu în jos. Erau trupuri, corpuri acolo care mă blocaseră din faţă şi din spate şi atunci am intrat şi eu în panică. Au fost câteva momente în care am început să strig şi eu (…) M-am gândit „Gata, Doamne, aici o să mor”. Da, asta a fost. Efectiv m-am împăcat cu ideea că o să mor acolo (…) Dar după ce am simţit că pot să îmi mişc piciorul am prins curaj, m-am calmat şi am început efectiv să mă zbat pentru viaţa mea (…) Am început să îmi trag piciorul cu greu, cu forţă, cu putere până l-am scos desculţ, în halul acesta eram de prins acolo. După ce am scos piciorul am reuşit să mă caţăr efectiv pe cei de acolo şi mă duceam înainte, nu vedeam nimic dar eu mă duceam înainte în beznă (…) Am auzit că strigau cei de afară „Hai, hai”, nu la mine neapărat, la cei care eram acolo şi cineva m-a prins de o mână şi m-a tras afară”, povesteşte Cristi.

A ajuns la spital în acea noapte, la Bagdasar Arseni. S-a trezit în momentul în care medicii au vrut să-i scoată verigheta de pe mâna, însă el s-a opus. I-au dat calmante și s-a mai trezit după trei săptămâni, în Israel. Alături de el a fost soția sa.

„Acolo, în Tel Aviv, am fost în stare gravă şi am avut o perioadă de coşmar – jumătate vis, jumătate realitate – pentru că eu eram conştient, deschideam ochii, îi vedeam pe medicii ăia care veneau la mine, îmi administrau nişte calmante şi, cu imaginea lor în cap, eu adormeam şi continuam să îi văd, să îi visez, să am coşmaruri (…) Asta a fost perioada de delir când spuneam ceva de genul că „foc” că „ e incendiu”, lucruri de care eu nu îmi aduc aminte, dar o cred pe Oana că nu mă păcăleşte şi e normal, probabil că în subconştientul asta era un lucru care mă şocase şi care rămăsese acolo”, spune Cristi.

Un moment cutremurător a fost cel în care soția sa i-a arătat o fotografie cu copiii iar el nu i-a recunoscut.

„Ştii cine sunt? Nu, nu ştiu cine sunt copiii ăştia”. Au fost cuvinte care-au speriat-o pe Oana şi-au urmărit-o până în ziua când spusele medicilor s-au adeverit şi Cristi a început să-i recunoască pe toţi – familie şi prieteni.

Tânărul le este extrem de recunoscător tuturor celor cărora i-au trimis mesaje de încurajare și i-au fost alături. Prietenii au fost lângă el atunci când a avut nevoie, iar pentru acest lucru, Mumu, așa i se mai spune, este foarte recunoscător și fericit.

„Atunci când eram imobilizat la pat în Tel Aviv, în spital, singura mea alinare, singura chestie care mă ţinea cu ochii deschişi erau Oana, soţia mea şi copiii pe care îi vedeam pe telefon, pe Skype şi prietenii, mulţi prieteni, deci toţi prietenii mei s-au mobilizat în momentele alea, inclusiv colegii de la serviciu. Poate că asta este şi explicaţia, poate, nu ştiu, pentru care am reuşit să trec peste trauma psihică a tragediei. Ajutorul acesta pe care l-am primit din toate părţile, părinţi, socri, pisică, purcel toţi. Şi rănile cred că se vindecă mai bine când eşti cu bună dispoziţie”, a povestit bărbatul.

Cristian spune că el a avut mult noroc că a scăpat, ținând cont că alte persoane cu răni mai puține nu au mai putut lupta din cauza infecțiilor luate din spital.

„Asta e o loterie, e 6/49, ai sau nu ai noroc. Nu ştiu, dar înclin să cred că nu, nu am mai fi avut această discuţie pentru că au fost victime ale tragediei din Colectiv crea au murit cu arsuri mult mai mici decât ce am avut eu, cu 10-15% arsuri, iar eu am avut în jur de 30 şi, deci dublu. Iar ei au murit, dar de ce au murit? Au murit din cauza condiţiilor, din cauza infecţiilor bacteriilor. Deci am avut mare noroc pentru că am reuşit să plec la timp de acolo. (…) Am avut bacterii şi am văzut asta la raportul medical, eliberat de medicii de acolo, după ce m-am externat. În ianuarie când am ajuns în Bucureşti şi m-am uitat, atunci am văzut ce scria pe fişă, 2 bacterii am avut, deci aşa am aflat. Bine, şi după aia am văzut într-un raport al Corpului de Control în care era cu infecţiile nosocomiale şi acolo spunea că spitalul Bagdasar e 0, adică nu are, dar iată că a avut, pentru că eu am avut de acolo, de acolo am venit”, povesteşte cu resemnare.

Cel mai mare regret al său este faptul că au murit mulți oameni nevinovați din cauza nepăsării.

„Cel mai mare regret este legat de cei care au murit acolo. Nu trebuia să se întâmple aşa ceva, oamenii ăia nu aveau nici o vină. A fost o seară de vineri în care am ieşit la un suc, la o bere, la un concert după serviciu, după şcoală, să ne relaxăm într-un club în care mai fuseseră concerte de genul acesta. Deci nu trebuia să se întâmple aşa ceva, nu aveam de ce, nu am avut nici o vină, oamenii ăia au murit nevinovaţi acolo şi părerea mea este că au murit din cauza statului român prin incompetenţa angajaţilor şi a corupţiei, acesta este regretul meu legat de acea noapte”, a mai povestit bărbatul.