Industria construcțiilor din Spania, care timp de decenii a fost considerată unul dintre motoarele economiei, traversează o perioadă de criză severă. Dacă în trecut meseria de zidar era una respectată, cu venituri consistente și cu un viitor stabil, în prezent realitatea este mult diferită. Salariile au scăzut dramatic, condițiile de muncă au rămas extrem de dure, iar tinerii spanioli nu mai sunt atrași să învețe această meserie.
Pascual, un zidar cu experiență intervievat de influencerul Adrián G. Martín, descrie duritatea meseriei fără menajamente: „Îngheți de frig, te topești de cald, îți rupi spatele… La final, toți suntem terminați”.
Pe șantiere, munca nu se măsoară doar în ore, ci în tone de materiale cărate și în riscuri asumate. Pascual povestește că, deși legislația a redus greutatea maximă a sacilor de ciment la 25 de kilograme, volumul de muncă a rămas uriaș: „Într-o zi obișnuită, mutăm între 50 și 100 de saci de ciment”.
Ore întregi petrecute aplecat, ridicând greutăți, lasă urme vizibile asupra sănătății muncitorilor. „Toată ziua stai aplecat, ridici greutăți, iar când ajungi acasă, cel mai tare te dor genunchii și spatele”, explică Pascual.
Iar dificultățile nu se rezumă doar la efortul fizic. Riscurile la care sunt expuși zidarii sunt enorme: schele la înălțime, polizoare, compresoare și alte utilaje grele pot provoca accidente grave oricând.
Ceea ce odinioară era o meserie profitabilă a devenit astăzi o sursă de frustrare, conform Noticiastrabajo.huffingtonpost.es. Pascual amintește că „înainte de criză, un zidar putea câștiga 3.000 sau 4.000 de euro pe lună, dar acum, cu noroc, iei 1.200”.
Un muncitor calificat rar depășește suma de 1.600 de euro, iar un șef de echipă poate ajunge cel mult la 1.800 de euro. Diferența este considerabilă dacă o comparăm cu alte profesii: „Un mecanic îți cere 34 sau 40 de euro pe oră, dar un zidar nu primește mai mult de douăzeci și ceva, deși munca noastră e mai periculoasă.”
Această discrepanță îi descurajează pe mulți tineri să urmeze o carieră în construcții, preferând domenii mai bine plătite și mai puțin solicitante.
Problema lipsei de forță de muncă se adâncește cu fiecare an. Pascual atrage atenția asupra unui fenomen îngrijorător: „Nu mai sunt tineri spanioli care să vrea să fie zidari. Majoritatea preferă joburi unde câștigă la fel sau mai bine și nu își distrug sănătatea”.
Astfel, pe șantierele spaniole, majoritatea muncitorilor sunt acum imigranți. Tot mai puțini localnici sunt dispuși să înceapă ca necalificați, pentru salarii mici și un drum lung până la statutul de profesionist. „Nimeni nu mai vrea să înceapă ca necalificat, pe bani puțini, doar ca să învețe meseria. Dar fără asta, nu ai cum să devii bun”, subliniază Pascual.
Criza este amplificată de explozia prețurilor la terenuri, case și materiale de construcție. Pascual oferă un exemplu concret: „Un teren costă 200.000 de euro, iar o casă ajunge la 400.000 – 500.000. Cu un salariu normal, e imposibil pentru un tânăr să construiască ceva”.
Nici materialele nu mai sunt la prețurile de altădată. „O țiglă costa 49 de cenți, acum e peste un euro. Cimentul, fierul, totul a crescut și nu mai scade.” Astfel, meseria de zidar, odată bine plătită și respectată, pare acum prinsă între salarii mici și costuri uriașe care fac ca piața să fie tot mai greu de susținut.
În ciuda tuturor greutăților, Pascual recunoaște că este legat de această meserie. „Îmi place munca mea, îmi place să văd rezultatul final, să știu că ceea ce fac va rămâne acolo mulți ani.”
Totuși, mesajul său este și unul de avertisment, adresat societății și autorităților: „Se pare că suntem buni doar pentru munca murdară, dar fără noi, nimeni nu ar avea o casă. Dacă meseria nu e valorizată și dacă nu se creează condiții pentru tineri să învețe, construcțiile din Spania vor rămâne fără mâini calificate.”