Trei președinți americani, 5 mandate și un singur scop: păstrarea superiorității Statelor Unite pe plan global și câștigarea războiului civilizațional cu China.
Președintele Donald Trump negociază cu liderul chinez Xi de pe poziții de forță, ca urmare a politicilor americane bipartizane din ultimele aproape două decenii. Fiecare administrație a mai pus o cărămidă la forța de negociere a statului american de astăzi.
Miza confruntării SUA – China este uriașă. Câștigătorul va decide care este modelul politic majoritar pe Terra la sfârșitul acestui secol. În funcție de rezultat, modelul de societate va fi cel euro-atlantic, bazat pe democrație, stat de drept și libertate sau cel chinezesc, bazat pe control, dictatură și tiranie.
Președintele Barack Obama a anunțat politica de „rebalance to Asia”, în ultimii ani ai primului său mandat. Strategia americană se schimba după decenii dominate de atenția pe Orientul Mijlociu (războaiele din Irak și Afganistan) și jumătate de secol de atenție la factorul URSS în Europa și în alte regiuni ale globului.
În 2012, Obama retrage primele trupe americane din Europa, un gest politic care anunța strategia mai largă a președintelui Trump de mai târziu. Cei care sunt surprinși de decizia lui Donald Trump de a retrage o parte din trupele americane din Europa în 2026 nu au citit probabil știrile din ultimii 14 ani.
Politica administrației Obama nu a fost prezentată oficial ca fiind anti-China, dar era evident că ideea era de a limita dominația regională a Chinei și de a reasigura aliații SUA din regiune că Washingtonul rămâne principala putere din Asia.
Strategia avea trei componente:
Acțiunile administrației Obama au fost timide, însă cu toate acestea avem elemente concrete care arătau că statul american se reorienta pe noua direcție:
Cele mai importante schimbări le avem la Departamentul Apărării care a început să reorienteze forțele americane. Astfel, a fost făcută publică noua strategie care anunța că:
Acesta era un semnal direct pentru Beijing că SUA nu vor accepta o hegemonie chineză în Pacificul de Vest.
Conflictul a devenit evident în momentul în care China a început să construiască insule artificiale, baze militare și infrastructură navală și aeriană în zone disputate cu vecinii, încălcând grosolan dreptul internațional.
SUA au răspuns cu:
În plan comercial, cea mai importantă victorie a fost semnarea TPP (Trans-Pacific Partnership) între SUA și economii puternice precum Japonia, Vietnam, Australia, Singapore, Malaiezia, dar fără China. Scopul americanilor era să întărească legăturile economice cu țări asiatice, să stabilească reguli comerciale scrise de ei și nu de chinezi și să împiedice formarea unei ordini economice dominate de China.
Strategia lui Barack Obama a eșuat parțial. Pe de o parte, SUA au rămas blocate în probleme de securitate din Orientul Mijlociu. Pe de altă parte, China a continuat să crească economic într-un ritm extrem de rapid, și-a extins marina de război, a militarizat insulele construite în apele internaționale, și-a crescut influența regională și a lansat Belt and Road Initiative. Nici măcar componenta economică din TPP nu a fost dusă până la capăt.
SUA aveau nevoie de mai multă fermitate și ea a venit odată cu câștigarea alegerilor prezidențiale de către Donald Trump, în 2016.
Trump a înțeles că nu este vorba doar despre un conflict economic, ci de unul civilizațional. El a trecut încă din primul mandat la o nouă politică față de China, o politică de confruntare și de competiție strategică. Se depășea strategia de „rebalance” și „balancing”.
Strategia lui Trump a avut cinci direcții majore:
1. Războiul comercial și tehnologic a fost partea cea mai vizibilă a politicii lui Donald Trump. Administrația Trump a impus tarife pe sute de miliarde de dolari de importuri chinezești: oțel, aluminiu, electronice, bunuri industriale, componente tehnologice și altele.
Argumentele oficiale au fost deficitul comercial uriaș, furtul de proprietate intelectuală, transferul tehnologic forțat, subvenții industriale chineze, practici comerciale neloiale.
Prin aceste politici, SUA încercau să încetinească ascensiunea industrială a Chinei, să reducă dependența americană de producția chineză și să forțeze Beijingul să accepte reguli comerciale mai favorabile Washingtonului.
Războiul tehnologic a început cu o adevărată ofensivă împotriva companiilor chineze apropiate de regimul comunist, precum Huawei Technologies și ZTE. Astfel, SUA au limitat accesul Huawei la tehnologie americană, au interzis unor firme americane să colaboreze cu Huawei fără licențe speciale, au presat aliații să excludă Huawei din rețelele 5G. În epocă, în România lideri politici precum Victor Ponta au promovat achiziția de echipamente chinezești, însă în cele din urmă România s-a alăturat aliaților occidentali și a ales să-și protejeze rețelele critică. Acesta a fost începutul competiției tehnologice care astăzi s-a extins la industria de semiconductori, AI, cloud, rețele de aprovizionare.
2. Din punct de vedere militar, Trump a mutat rapid și ferm pentru a contracara creșterea Chinei. Primul pas a fost înlocuirea termenului „Asia-Pacific” cu „Indo-Pacific”. Nu este doar o schimbare semantică. Ideea lui Trump era includerea Indiei într-o coaliție strategică de echilibrare a Chinei și de conectare a Oceanului Indian cu Pacificul. Astfel se urmărea limitarea expansiunii maritime chineze.
În această logică se intensifică operațiunile navale FONOPs, se stabilesc patrule maritime și zboruri strategice. În plus, SUA au contestat agresiv revendicările teritoriale chineze. În 2020, administrația Trump a declarat oficial că multe dintre revendicările maritime ale Chinei sunt ilegale conform dreptului internațional. Ceea .
Încă din primele zile ale primei sale administrații, Donald Trump a apropiat și mai mult SUA de Taiwan. Americanii au aprobat vânzări de arme către Taiwan, au crescut contactele politice, au intensificat tranzitul forțelor militare americane prin strâmtoarea care desparte cele două Chine. Unul dintre campionii apropierii de Taiwan a fost senatorul Marco Rubio, cel care astăzi conduce diplomația americană.
3. Relansarea alianțelor și parteneriatelor regionale
În timp ce critica aliații europeni pentru nesăbuința de a nu investi în apărare, Trump a crescut nivelul cooperării strategice cu aliații din Asia cu scopul de a bloca China.
Relația cu Japonia a fost la un nivel fără precedent, iar asta s-a datorat și respectului pe care Trump îl purta fostului premier de la Tokyo, Shinzo Abe. Japonia a devenit rapid un pilon-cheie al strategiei din Indo-Pacific și principalul partener american în competiția cu China.
Trump a apropiat și India și a alăturat-o intereselor americane. Au început exerciții militare comune, o cooperare navală extinsă și tot acum se semnează acorduri logistice și de informații. India este văzută la Washington ca singura țară din regiune care poate contrabalansa influența Chinei.
Relația cu Vietnamul a ajuns la un nivel de neimaginat în timpul primei administrații. Vechiul dușman începea o colaborare amplă cu SUA, în special în Marea Chinei de Sud. Cooperare maritimă la ajuns la nivelul în care portavioane americane ancorau în porturile vietnameze. Vietnamul s-a apropiat de SUA deoarece a înțeles că o Chină puternică le-ar putea afecta independența și acțiunea strategică.
Un punct important pe agendă a fost și întărirea colaborării cu Filipine. Au continuat și s-au extins exercițiile militare comune dar și acțiunile de susținere a libertății de navigație.
4. Revitalizarea formatului Quad reprezintă cel mai important succes diplomatic și strategic din primul mandat al președintelui Trump. Din acest format fac parte SUA, Japonia, India și Australia. În timpul lui Barack Obama, formatul era vag și lipsit de consistență. Trump îl activează la nivel strategic și formatul începe să funcționeze activ. Scopul declarat al QUAD este ca aliații să se coordoneze maritim împotriva expansiunii Chinei. QUAD funcționează deja ca o versiune mai soft al unui NATO asiatic.
5.Noutatea majoră pe care o aduce Trump este modul în care este definită China, și anume ca un rival sistem, un „competitor strategic”. Se renunța astfel la vechile idei care spuneau că integrarea economică a Chinei în sistemul economic global va duce la liberalizarea și democratizarea acesteia. Ultimele decenii au arătat că statul chinez rămâne o dictatură feroce.
Toate aceste schimbări în strategia americană au fost păstrate și chiar upgradate în timpul administrației Biden.
Strategia administrației Biden față de China a reprezenta o continuare a viziunii lui Donald Trump. Biden chiar a extins competiția cu statul comunist, alegând să construiască o coaliție indo-pacifică și mai largă cu scopul de a limita ascensiunea Chinei.
Pe plan intern, Biden a continuat politica de reindustrializare începută de Donald Trump. Prin CHIPS and Science Act oferă subvenții masive pentru producția locală de semiconductori.
În concluzie, Biden continuă majoritatea politicilor adoptate de Trump, își însușește noua viziune strategică și chiar duce politicile de containment la un nou nivel.
Încă din primul său an din cel de-al doilea mandat, Donald Trump a obținut numeroase succes diplomatice în ceea ce numim deja regiunea Indo-Pacific. Sunt acorduri semnate într-un ritm extrem de rapid, care au schimbat paradigma în întreaga regiune.
În concluzie, Donald Trump negociază cu China de pe poziții de forță, de neimaginat în urmă cu 12 ani sau chiar 12 luni. Strategia SUA care s-a întins pe mandatele a trei președinți americani, fiecare cu rolul său, îi oferă lui Donald Trump un avantaj strategic.
Beijingul are o economie puternică, dar fără capacitatea de a proiecta forță globală în condițiile în care nu are acces nelimitat la energie, nu se bucură de libertate pe rutele maritime și nu controlează lanțurile de aprovizionare.
Scopul final al strategiei americane este eliminarea sau cel puțin blocarea regimurilor autoritare peste tot pe glob. Donald Trump a eliminat conducerea dictatorială din Venezuela, distruge Iranul, cel mai important aliat al Rusiei și Chinei din Orientul Mijlociu, impune sancțiuni economice majore pe companiile energetice rusești și încearcă să elimine amenințarea reprezentată de China atât la nivel regional cât și global.
Pasul următor este ca aliații europeni ai Statelor Unite să se alăture eforturilor americane de consolidare a democrației și de destabilizare a dictatorilor, la nivel global. Democrațiile din Asia sunt implicate.
Totuși, chiar și fără sprijinul europenilor, Donald Trump are cărți mai bune. Acest lucru nu se datorează norocului ci unei strategii concrete a statului american, la care au lucrat 3 președinți, fiecare cu rolul său.