SERIAL: Pandemiile în istorie. Episodul 10 | China și lunga istorie a pandemiilor

În ultimul secol și jumătate, de când istoria socială a câștigat în importanță, marile epidemii au fost studiate cu mai multă atenție. Totuși, trebuie spus că, în pofida gravității lor, a numărului de morți care s-a putut ridica la cote teribile, a consecințelor sociale, economice, culturale pe care le-au avut, marile epidemii nu sunt ușor de înțeles prin intermediul surselor istorice. Nici chiar pentru epocile mai apropiate nu avem întotdeauna date foarte clare, deoarece până de curând astfel de fenomene erau de cele mai multe ori depășite în atenția publică de evenimentele politice sau militare. Nu este de mirare faptul că în privința multora dintre marile pandemii încă rămân deschise întrebări referitoare la originea lor și chiar la factorul biologic determinant. Fie că este vorba despre ciumă, malarie, diverse forme de gripă, China este frecvent evocată ca spațiu de origine al unora dintre cele mai devastatoare epidemii din istorie. Dar este această atribuire întotdeauna bazată pe suficiente date științifice, sau există și alte mecanisme în spatele unei asemenea suspiciuni? Prejudecățile față de o lume îndepărtată și foarte diferită, preferințele ideologice, confuziile generate de informațiile fragmentare, toate pot să joace un rol, cel puțin egal în importanță cu faptele demonstrate.

Despre epidemiile din antichitate, în China

În privința epidemiilor din antichitate, în care relațiile spațiului mediteraneean cu Extremul Orient erau indirecte și mult mai puțin active decât în epocile mai recente, China este mai puțin suspectată. Există, desigur, informații despre grave epidemii în Imperiul Chinez. Una dintre cele mai vechi înregistrate s-a produs la începutul erei noastre, în epoca împăratului Han Pingdi. Nu știm ce boală era, dar știm că s-a produs într-o perioadă de secetă și foamete, asociată și cu o invazie a lăcustelor, o alăturare foarte frecvent întâlnită în istoria Chinei. A fost nevoie de măsuri extraordinare pentru a calma populația: carantinarea bolnavilor în spații izolate, în care medici plătiți de autorități aplicau tratamente, s-au oferit compensații pentru familiile care au avut pierderi umane și au fost acordate recompense pentru cei care prindeau mari cantități de lăcuste și le predau autorităților. Aceste măsuri nu erau pentru prima oară folosite, iar tratamentele și interpretarea bolilor aveau deja o tradiție seculară în China, după cum arată existența unor manuale și tratate de medicină scrise încă din epoca pre-imperială, poate chiar înainte de secolul al V-lea î.Hr.. Lumea chineză folosea, de altfel, o terminologie specifică pentru bolile infecțioase, denumite “boli calde”, precum și pentru flagelul epidemiei. Faptul că existau teorii medicale și practici de natură să limiteze efectele epidemiilor nu înseamnă, însă, că informațiile din textele istoriografice și administrative sunt întotdeauna abundente. Un studiu din 2009 al profesorului Alfredo Morabia de la City University New York identifică, pe baza unor surse foarte variate, cel puțin 488 de epidemii care s-au produs în China de la fondarea imperiului până în 1911, adică o medie de o epidemie majoră odată la patru ani, deși pe măsură ce ne apropiem de epoca noastră frecvența lor tinde să crească. Dintre aceste sute de epidemii nici jumătate nu au fost incluse în rapoartele administrației centrale a imperiului. De ce? Pentru că în cele două mii de ani de istorie a Imperiului Chinez, la fel ca și acum, o epidemie are o potențială semnificație politică. Conform doctrinei confucianiste după care se ghida imperiul epidemiile, precum și alte dezastre naturale, ca seceta sau cutremurele, puteau indica slăbiciunea puterii centrale și puteau da naștere îndoielilor cu privire la legitimitatea dinastiei.

Odată cu deschiderea drumurilor comerciale către vest circulația acestor boli a putut depăși spațiul imperiului chinez, dar și în sens invers, boli venite din Asia centrală sau de mai departe au putut intra în China. Această istorie medicală nu este însă lipsită de mize politice și ideologice, care au ecou și în epoca recentă.

Ce s-a întâmplat, în China, chiar înainte dedeclanșarea pandemiei de COVID-19

Înainte de declanșarea pandemiei de COVID-19, chiar în noiembrie 2019, presa internațională raporta ca pe un fapt excepțional, dar totuși îngrijorător, descoperirea a patru cazuri de ciumă în nordul Chinei. O boală pe care ne-am obișnuit să o considerăm medievală, deși este prezentă în istoria umanității probabil din antichitate și s-a repetat în valuri pandemice până în secolul al XIX-lea, revenea în ciuda tuturor așteptărilor în plin secol XXI, în una dintre cele mai populate țări ale lumii. Întâmplarea ne dă ocazia să observăm cât de dificilă este relația Chinei cu istoria acestor epidemii.

Este un lucru cunoscut faptul că ultima mare pandemie de ciumă, la mijlocul secolului al XIX-lea, care a reclamat viața a probabil 12 milioane de persoane, și-a avut originile în China, în Yunnan. S-a întâmplat oare la fel și în cazul primelor două valuri importante ale acestei boli?

Marea Ciumă, în secolul al XIV-lea

Despre Marea Ciuma din secolul al XIV-lea știm că s-a manifestat de la un capăt la altul al spațiului euroasiatic. Este posibil, însă, ca și epidemia din vremea împăratului Justinian, în secolul al VI-lea, să fi unit în aceeași manieră sinistră cele două extreme ale continentului asiatic. Nu putem exclude această ipoteză, după cum sugerează descoperiri arheologice care atestă faptul că diverse comunități din nord-vestul Chinei de astăzi au fost decimate de o boală înrudită îndeaproape cu cea care a afectat Imperiul Bizantin. Hunii, plecați din stepele învecinate cu nordul Chinei și ajunși în estul Europei ar fi fost cei care au transportat boala. Rolul hunilor l-au jucat secole mai târziu mongolii, al căror imperiu includea China și cărora pare să le fie datorată a doua și cea mai mare izbucnire a pandemiei de ciumă din istoria lumii vechi.

Evenimentul care marchează începutul Marii Ciume din secolul al XIV-lea în Europa este asediul cetății Caffa de către tătarii lui Jani Beg. Originea bolii nu se găsea însă în Crimeea, ci mult mai departe către est, pe continentul asiatic, pe întinsul căruia circulația era destul de intensă tocmai datorită dominației mongole, care unea Extremul Orient cu Asia Centrală și cu cea vestică. O opinie destul de larg împărtășită plasează spațiul de origine al acestei pandemii în China de nord, unde este atestată în documente din anul 1331. În următorii trei ani provincia Hebei a înregistrat din cauza epidemiei de ciumă peste 5 milioane de morți. Relația dintre epidemia din China și boala adusă în Crimeea de tătari este destul de clară, în orice caz nu este contestată de istorici. Dar faptul că spațiul chinez ar fi la originea bolii este mai puțin clar. Mai informați în epocă decât europenii, autorii arabi considerau că Asia centrală ar fi fost prima afectată de boală, după care epidemia s-ar fi extins atât la est, spre China, cât și la vest, spre Europa. Unii dintre ei, precum egipteanul Al-Mazriqi, vorbesc despre o veritabilă depopulare a continentului asiatic, din Persia până în Coreea. În cea mai mare parte a secolului XX istoricii au scris despre Marea Ciumă ca despre o epidemie cu originea în Asia centrală, purtată de mongoli de la un capăt la altul al imperiului lor. La începutul anilor 2010, însă, analize genetice au identificat cea mai veche prezență a bacteriei care a provocat primele două valuri de ciumă în China. Ca urmare, mai mulți istorici și istorici ai medicinii au reformulat teoria privitoare la originea acestor pandemii. Momentul descoperirii a fost destul de inconfortabil din punct de vedere politic, într-o perioadă în care China se afla în centrul atenției pentru o serie întreagă de pandemii moderne: SARS, gripa aviară, gripa porcină, forme rezistente de tuberculoză etc. Nu este de mirare că această teorie a fost întâmpinată destul de repede de contra-teorii ale unor autori chinezi, care insistă să identifice zona din jurul lacului Issyk Kul din Kârgâzstanul de astăzi, altădată foarte important punct de contact între est și vest pe Drumul Mătăsii, drept locul de origine al Marii Ciume. În același timp se remarcă o creștere evidentă a interesului pentru istoria medicală în mediile academice chineze, inclusiv preocuparea pentru studierea mijloacelor utilizate de-a lungul istoriei Chinei pentru combaterea epidemiilor. Paradoxul este că aceste studii, chineze sau occidentale, deși se confruntă în mod deschis sau indirect, evocă deopotrivă date corecte științific și istoric. Realitatea este că deși este tot mai convingător demonstrată originea multora dintre pandemiile lumii vechi în spațiul chinez, această situație nu aduce cu ea un blam istoric, pentru că este o evoluție de așteptat într-o lume care tinde să își întărească legăturile și care depinde tot mai mult de comunicarea între spații îndepărtate. Ceea ce nu înseamnă că interpretarea istoriei, chiar și atunci când este sprijinită de științele naturii, este ferită de mize politice.

Relația dintre pandemii, modul în care este scrisă istoria lor și implicațiile politice asociate este tot mai evidentă pe măsură ce ne apropiem de perioada contemporană. Secolul XX și istoria marilor pandemii a început tot cu o boală care probabil își are originea în China și cu o ignorare a problemei, izvorâtă din prejudecăți și chiar rasism. Originea gripei spaniole, așa cum este numită în mod tradițional, este considerată de către majoritatea istoricilor ca aflându-se în Statele Unite. Cum a apărut însă această boală, înrudită cu H1N1, altfel cunoscută drept „gripa porcină”, într-o cazarmă din Kansas este un mister încă nedezlegat. Un studiu de la mijlocul anilor 2010, datorat istoricului canadian Mark Humphries propune un răspuns: a fost adusă pe continentul american de muncitori chinezi veniți din nordul Chinei. În 1917, în numai câteva săptămâni, o boală respiratorie s-a extins pe o distanță de 500 de kilometri de-a lungul Marelui Zid, producând zeci de morți în fiecare comunitate. Din aceeași regiune au fost recrutați și transportați în Canada și apoi în Anglia și Franța muncitori chinezi, care prezentau simptome ale bolii. Medicii canadieni care i-au consultat i-au considerat mai degrabă leneși, i-au tratat superficial, în ciuda faptului că 3000 de muncitori erau puși în carantină. Această indiferență determinată în mod evident de prejudecăți rasiste ar fi, conform acestor noi evidențe istorice, cauza marii pandemii din 1918. În mod evident, dacă putem considera China ca spațiu de origine a acestei boli, responsabilitatea și chiar culpa se află în cu totul altă parte.

Cum este privită pandemia de coronavirus

În cazul actualei pandemii, însă, lucrurile sunt diferite. După seria de pandemii, de amploare mai mare sau mai mică, din ultimele două decenii, China era deja privită cu o anumită îngrijorare, dacă nu suspiciune, ca posibilă sursă pentru un dezastru sanitar. Primele cinci luni ale lui 2020 au întărit, cu siguranță, această neîncredere. Dintre toate întrebările, bănuielile, acuzele, două se detașează ca fiind definitorii pentru responsabilitatea Chinei în actuala criză: practicile de consum riscante din punct de vedere sanitar și primatul ideologico-politic care a dictat primele reacții publice ale guvernului.

Pentru cea mai mare parte a lumii, în Europa și în America de Nord, în orice caz, informația privitoare la rolul pangolinului în trecerea noului coronavirus de la animale la om a fost destul de șocantă și greu de înțeles. În primul rând pentru că acest animal, pe cale de dispariție, este cunoscut foarte puțin, iar ideea de a-l folosi ca aliment sau sursa de medicamente este cu atât mai surprinzătoare (deși, ce-i drept, nici consumul de lilieci nu a fost privit cu prea multă simpatie). În China, însă, pangolinul are o istorie lungă. Cele patru specii care existau cândva în Asia fiind însă aproape dispărute, animalele vândute în piața din Wuhan erau importate din Africa. Una dintre cele mai vechi mențiuni ale utilizării farmaceutice a pangolinului apare într-un manual de farmacie din secolul al XVI-lea, care vorbește despre presupusa capacitate a acestui animal de a străpunge tunele prin munți, capacitate care s-ar transfera în medicamentele făcute din solzii săi, capabile conform tradiției să deschidă breșe prin blocajele interne ale corpului. Tradiția este atât de puternică încât medicamentele bazate pe carapacea pangolinului erau produse până recent în industria de stat și făceau parte din tratamentele medicale garantate cetățenilor. În mod oficial în China până anul trecut erau folosite aproximativ 29 de tone de solzi pentru producerea medicamentelor.

Ironia neagră legată de originile pandemiei de COVID-19 este faptul că în 2019 guvernul chinez a eliminat medicamentele bazate pe pangolin din lista celor acoperite de asigurările de sănătate. Această măsură ar fi trebui să fie pusă în practică de la 1 ianuarie 2020. Prea târziu, din câte vedem, pentru ca să aibă efecte culturale într-o societate obișnuită de sute ani cu acest consum, precum și pentru o economie în care comercializarea pangolinului are implicații foarte ample. Pe de o parte sunt vânzătorii, proveniți din sferele foarte sărace ale societății, împinși de necesitate să întrețină acest comerț, pe de altă parte traficanții, care câștigă enorm din traficul cu animale importate la limita legii, iar la capătul lanțului sunt cei bogați, care își permit să consume acest animal rar și supus unor numeroase interdicții de comercializare. Încă de la începutul anilor 2000 este interzisă vânarea pangolinului asiatic, iar din 2017 este interzisă vânzarea internațională a celui african. Prin urmare, animalele vândute în China și Vietnam circulă pe o piață în cel mai bun caz gri, dacă nu neagră, iar valorile sunt importante: circa 3000 de dolari americani pentru un animal adult, în condițiile în care sute de mii (posibil peste un milion) sunt traficați anual. Persoanele bogate sunt consumatorii principali, pentru că astfel de carne rară este privită ca o delicatesă, dar circuitul economic leagă multe interese, din straturi variate ale societății chineze. În urma dezastrului produs de actuala pandemie guvernul chinez a interzis, desigur, comercializarea animalelor sălbatice în piețele alimentare. Circuitul economic care leagă atât de multe interese probabil că va rezista, totuși, în anumite forme. De altfel nu este prima oară când guvernul chinez impune interdicții pe această piață, s-a întâmplat și după SARS (pe atunci zibeta era bănuită), dar ulterior a avut loc o revenire asupra deciziei. Dacă în aceste circumstanțe, mult mai grave la nivel internațional, guvernul Chinei va lua măsuri reale de eradicare a acestor tipuri de consum, atunci vom vedea consecințe culturale dar și economice. Un lanț al profitului și consumului va fi rupt dar, ca întotdeauna atunci când un consum tradițional este perturbat prin măsuri administrative, în paralel se vor dezvolta practici ilegale, care vor genera diverse nivele de violență și vor fi numai parțial controlabile.

Coronavirus, în China. Cum s-a întâmplat totul

La un nivel mult mai amplu, consecințele care vizează China țin de imaginea sa internațională. În luna martie, la începutul oficial al pandemiei, China părea să fie într-o poziție avantajoasă: era pe cale să rezolve focarul din Wuhan, demonstrase o capacitate de mobilizare a resurselor pe care numai un regim autoritar o poate asigura, iar impactul mondial al pandemiei arăta, oricât de cinic ar suna și oricât de indezirabil ar fi drept criteriu, întinderea influenței chineze în lumea globalizată. Între timp, societățile occidentale și-au limpezit ideile în privința rolului jucat de guvernul chinez în pandemie. Pe de o parte la nivelul publicului internațional practicile de consum puse în evidență cu acest prilej au produs o proastă impresie, indiferent de caracterul lor tradițional. Pe de altă parte, se pune problema tentativei insistente a guvernului chinez de a minimaliza situația pe tot parcursul lunilor decembrie 2019 – februarie 2020. Lipsa de comunicare inițială, intimidarea personalului medical, presiunile făcute de ambasadorului chinez în Filipine, în luna februarie, pentru a se renunța la măsurile de izolare sanitară față de China, calitatea slabă a produselor sanitare (mai ales a celor de protecție, precum măștile) exportate de China în lunile martie și aprilie, tentativele unor reprezentanți ai guvernului chinez de a obține pe căi nu tocmai transparente declarații favorabile Chinei din partea unor oficiali germani etc. au început să fie contabilizate atât la nivelul opiniei publice cât și în cercurile politice. Cea mai semnificativă tendință, dacă se va confirma, va fi repatrierea unor categorii de industrii producătoare în Europa și în America de Nord. Măsuri oficiale sunt anunțate în ambele regiuni în favoarea unei astfel de măsuri, ele se potrivesc cu reacțiile publicului și, de altfel, astfel de evoluții sunt din punct de vedere istoric asociate cu urmările unor mari pandemii. Marea Ciumă este numai un exemplu de regionalizare a economiilor și de abandonare temporară a unor legături comerciale cu extremul orient. Nu suntem, desigur, în secolul al XIV-lea, nu avem nici același tip de economie, nici același tip de tehnologii sau de societate. Dar, privind la scară macro-istorică tendința se poate dovedi comparabilă până la un punct. Această transformare va lovi în economia Chinei, dar va lovi și în capacitatea de consum a societăților occidentale, obișnuite deja de decenii cu prețurile mici datorate mâinii de lucru ieftine din Extremul Orient. Pe de altă parte, economia digitală și mai ales mobilitatea forței de muncă din economia digitală va putea compensa dificultățile consumului, pentru că va genera o scădere generală a nivelului de salarizare, dar o creștere a numărului celor relativ mai bine salarizați în interiorul comunităților locale, așadar un consum regionalizat mai profitabil. Din nou, mutatis-mutandis, istoria pandemiilor privită la scară foarte largă permite formularea unei astfel de ipoteze. Va avea China de suportat fie și pe termen scurt consecințele blamului public internațional? Foarte probabil. Numai că nu va fi atât de mult vorba de consecințe morale și de imagine, deși vor exista și acestea, ci și de consecințe politice și economice, rezultate din nevoia practică a multor economii din lume de a-și reevalua nivelul de securitate și de stabilitate.

Referințe:

• L. Huigang, X. Xiaowei, H. Cui et al.,” A brief history of the development of infectious disease prevention, control, and biosafety programs in China”, Journal of Biosafety and Biosecurity, https://doi.org/10.1016/j.jobb.2019.10.002
• Paul Unschuld, Huang Di nei jing su wen. Nature, Knowledge, Imagery in an Ancient Chinese Medical Text, Londra, Univ. of California Press, 2003
• A.Morabia, „Epidemic and population patterns in the Chinese Empire (243 B.C.E. to 1911 C.E.): quantitative analysis of a unique but neglected epidemic catalogue” , Epidemiol. Infect. (2009), 137, 1361–1368. f Cambridge University Press 2009 doi:10.1017/S0950268809990136
• Joseph Needham, Science and Civilisation in China. Volume 6: Biology and Biological Technology, Part VI: Medicine, editat de Nathan Sivin, Cambridge Univ. Press, 2000.

Daniela Zaharia, istoric, specialist în istoria Chinei și în antichitatea orientală, predă la Facultatea de Istorie a Universității din București.