Amintiri din comunism. Rică Răducanu cumpăra valută de la Giovanni Becali și o ascundea în pantofi

În vreme politicienii extremiști precum Marius Lulea sau George Simion fac apologia comunismului și îl laudă pe dictatorul Nicolae Ceaușescu, cei care au prins acele vremuri au altă părere. Înainte de 1989, de exemplu, puteai ajunge la pușcărie pentru lucruri dintre cele mai banale.

Astfel, tinerii care purtau plete sau barbă, domnișoarele care se îmbrăcau la modă cu fuste scurte, erau ridicați de pe stradă și duși la secțiile de miliție. Aici, după ce erau umiliți, agresați, tunși, bărbieriți sau chiar dezbrăcați de hainele care nu erau pe placul dictatorului, puteau ajunge la pușcărie sau, în cel mai fericit caz se puteau alege cu o amendă și o bătaie bună.

O altă așa-zis infracțiune, care putea avea consecințe grave, era deținerea de valută, dolari, mărci germane, lire italiene etc. Nicolae Ceaușescu era obsedat de valută, iar organele îi vânau pe toți cei care dețineau o sumă fie cât de mică.

Inginerul disident Gheorghe Ursu, arestat și ucis în închisoare la ordinul Securității, a fost condamnat oficial pentru deținere de valută. În casa acestuia au fost descoperiți 15 dolari SUA, 10 mărci vest germane, 40 coroane daneze, 40 mărci est germane, 1 shekel israelian și 3.000 de lire italiene, o sumă infimă.

Cu toate acestea, în ciuda restricțiilor și a riscurilor, în marile orașe și nu numai, înflorea o piață valutară la negru. Multe personaje ajunse celebre după 1989 au fost implicate în traficul ilegal de valută, care se desfășura cu acordul tacit al Securității și al milițienilor. De regulă, vindeau și cumpărau dolari sau mărci cei care călătoreau în străinătate, o categorie aparte fiind formată din sportivi.

Rică Răducanu cumpăra valută de la Giovanni Becali

Fostul portar al Rapidului, din anii 70, Rică Răducanu a povestit, într-un podcast, cum făcea rost de valută și unde o ascundea ca să o scoată din țară. Ca și alți sportivi, fostul mare fotbalist a folosit banii pentru a-și cumpăra lucruri inaccesibile în România comunistă.

Pentru a obține valută, Rică Răducanu apela la ajutorul lui Giovanni Becali, cunoscut pentru relațiile sale cu lumea subterană a Bucureștiului comunist. Giovanni îi făcea rost de valută, de pe piața neagră, iar Rică Răducanu, ca și ceilalți colegi de-ai săi, avea grijă să o ascundă pentru ca miliția sau Securitatea să nu o găsească.

„Nu aveai voie să pleci cu bani. Și mai luam noi de la bișnițari. Era Giovanni Becali, eram prieten cu el. Și îi ziceam să îmi dea și mie. Și îi băgam la tocuri la pantofi, jos, că ți-era frică. Alții îi băgau în tubul gol de pastă de dinți și îi băgau acolo. Când am luat prima dată bani. Ne-au dat doi dolari pe zi. Și am luat și niște prime și mi-am luat și eu primul aparat video”, a relatat Rică Răducanu, conform evz.ro.

Nebunia casetelor video

În acest context, a amintit de nebunia „casetelor video”. În anii ’70 – ’80 din cauza cenzurii comuniste, instaurată de Nicolae Ceaușescu, românii nu aveau acces la filme noi sau spectacole de televiziune produse în străinătate. Astfel a apărut alternativa cu casete video.

„Mamă, era nebunie, video în România. Era vorba de 1969-1970. Îl puneam afară să vină toată lumea să vadă. Și meciuri continuu. Aveam casete de televizor, vechi, ne uitam la meciuri. Dar nu mai merg casetele acum, la aceste video-uri acum”, a a mai povestit marele fotbalist.

Pe piața neagră, un aparat video, adus din străinătate, costa cam cât o locuință sau o mașină – în jur de 60 – 70.000 de lei. Cam la fel costa și un televizor color, adus din străinătate, Sony, Panasonic etc. O casetă video, pe care erau înregistrate două filme, se vindea cam cu 5.000 de lei. Un salariu mediu, în perioada dinainte de 1989, era undeva între 3.000 și 3.500 de lei. Salariile bune depășeau 4.000 și mergeau spre 5.000 de lei. Astfel, oricine poate face socoteala cam cât trebuia să lucreze un român pentru a-și cumpăra un aparat video sau măcar o casetă video.

Dat fiind prețurile uriașe, casetele video circulau de la unul la altul, iar proprietarii aparatelor video organizau nopți de vizionare în diferite locații, de regulă în apartamntele unor cunoscuți. În asemenea nopți, se strângeau mai multe persoane, într-o locuință, și se vizionau cam  2-3 casete video, cam 4 – 6 filme, între care, obligatoriu, unul era pornografic. Pentru o astfel de vizionare, de o noapte, un participant plătea în jur de 100 de lei. Nu plătea dacă era gazdă sau era prieten cu proprietarul aparatului video,