Rică Răducanu muncește la terasa din Neptun, administrată de familia sa, în ciuda vârstei înaintate și a problemelor de sănătate. Fostul mare portar al Rapidului poate fi văzut zilnic la datorie, sub soarele torid, în zona „La Steaguri”, întâmpinând turiștii cu umorul său caracteristic și cu zâmbetul pe buze. Motivul? Pensia de aproximativ 2.000 de lei nu îi este suficientă pentru traiul zilnic, mai ales în contextul scumpirilor recente.
„Nu eu iau pensia, nici nu știu dacă și cu cât mi-au mai mărit în ultima vreme. Nevastă-mea o ia de la poștaș, ca să plătească utilitățile. De frică să nu îi toc la păcănele îi ia ea și bine face!”, a declarat Rică, pentru Click!
Mișcați de situația financiară delicată a legendarului portar, tot mai mulți turiști au început să îl viziteze, să comande preparate locale și să-i ceară autografe. Vizibil obosit din cauza muncii și a temperaturilor care au trecut de 30°C, nea Rică nu refuză pe nimeni.
Se odihnește, din când în când, la umbră, pe un scăunel, dar revine la treabă cu aceeași energie, chiar dacă, uneori, cu pași mai mici.
Rică Răducanu se confruntă cu problemele la genunchi, cauzate de anii în care a jucat fotbal.
„Nu mai am cartilaje deloc la genunchi. Genunchii mei sunt bătătoriți rău de la atâta sport, săracii de ei. Nu mai există tratament, ci mici ameliorări. O operație ar fi necesară, dar mi-e teamă, la vârsta asta. Voiam să mai fac sport, să mai aleg, dar nu se mai poate, am picioarele umflate”, a mai spus el, pentru Click!
Prețurile sunt accesibile, chiar mai mici decât în alte localuri din stațiune. Printre cele mai populare preparate din meniu se află:
O masă decentă, alături de un autograf valoros, pare să fie motivul pentru care tot mai mulți români aleg să îl viziteze.
Din păcate, Rică Răducanu observă o scădere accentuată în ceea ce privește numărul de clienți, dar și a bacșișurilor. El recunoaște că turiștii au devenit mult mai calculați cu banii, iar mesele la restaurant au devenit un lux.
„Nu mai merge, tată, afacerea, anul acesta e rău de tot! Mai vin turiștii, vreo 2-3, pe la orele prânzului, mănâncă o ciorbă, fac o poză cu mine, și pleacă.
De bacșiș, ce să mai vorbim, este istorie, nu mai e ca odinioară…
Eu am fost aici, vară de vară, am și măturat, am spălat pe jos, am servit, am stat la povești cu clienții, i-am întâmpinat, am făcut tot ce este posibil, pentru un ban în plus la pensie. Din păcate, ca să mănânci la local a devenit un lux pentru români.”